Călăul din noi şi fanteziile noastre cu omucideri

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Crimele mari le fac uneori oamenii mici. Vasili Blohin s-a născut în 1895 într-o familie de ţărani ruşi săraci şi de la vârsta de 15 a lucrat ca zidar, până la mobilizarea pe frontul Primului Război Mondial. După Revoluţia Bolşevică din octombrie 1917, aderă în mod activ la puterea sovietelor, ca membru al trupelor NKVD, iar în 1933, în paralel, absolveşte Institutul de Arhitectură şi Construcţii din Moscova, ca în 1953 să iasă la pensie în gradul de general-maior. Până aici, nimic ieşit din comun pentru biografia unui soldat din acele vremuri tulburi şi războinice. Însă Blohin a lăsat totuşi în istorie o amprentă care-l face distinct de toţi ceilalţi concetăţeni şi colegi ai săi: el a fost responsabil de executarea pedepselor cu moartea operate de NKVD şi a împuşcat personal circa… 20.000 de oameni (!). Alţi doi colegi de-ai săi avuseseră rezultate mai „modeste” – împuşcaseră câte 10.000 de oameni fiecare. Or, era mult de lucru; numai în perioada anului 1937 trupele de execuţie ale NKVD-ului împuşcaseră circa 1000 de oameni în fiecare zi.

Blohin este poate cea mai sinistră persoană din categoria călăilor de meserie, dar nu e nici pe departe unul dintre puţinii. Pe timp de război, şi nu doar, foarte multe alte persoane au înfăptuit omoruri, torturi şi violenţe, acoperindu-se cu permisiunea sau împuternicirea acordată de unele instanţe sus-puse, fie şef, fie instituţie, fie stat. Cum se întâmplă că atâţia oameni acceptă să execute asemenea ordine şi, în fond, ce prevalează: forţa ordinelor din partea sus-puşilor, sau dorinţa lăuntrică de a găsi justificări pentru a înfăptui asemenea acte violente? Unele studii celebre de psihologie socială au oferit câteva răspunsuri lămuritoare la aceste întrebări. Rezultatele uluitoare ale unuia dintre aceste exprimente le voi prezenta mai jos.

La începutul anilor 1960, sociopsihologul american Stanley Milgram a efectuat un experiment care a devenit imediat unul de referinţă în ştiinţa despre comportamentul uman. Milgram şi-a pus întrebarea pe care şi-o adresaseră mulţi alţii până la el: Cum se explică faptul că atâţia oameni obişnuiţi au acceptat să înfăptuiască atrocităţi inimaginabile în perioada regimului nazist şi cum a fost posibil de organizat cu mâinile a mii de cetăţeni germani Holocaustul evreiesc?  În fine, de ce, în istorie, soldaţii îndeplinesc cele mai odioase ordine ale căpeteniilor militare şi politice? Pentru a găsi un răspuns la aceste întrebări, Milgram a planificat un experiment ingenios: un grup de voluntari a fost invitat să participe la o cercetare de psihologie care, oficial, urma să verifice impactul şocurilor electrice asupra memorării unui şir de cuvinte. Cu acest scop, unor voluntari le-a revenit rolul de „elevi”, care trebuiau să memorizeze şirurile de cuvinte; iar altor voluntari le-a revenit rolul de „învăţători”, care erau aşezaţi în faţa unui panou cu butoane şi trebuiau să le administreze „elevilor” şocuri electrice ori de câte ori aceştia greşeau consecutivitatea cuvintelor.

În realitate, scopul real al experimentului era cu totul altul decât cel declarat, şi cei cu adevărat supuşi testării fuseseră nu „elevii” (care erau părtaşi ai experimentatorilor), ci „învăţătorii”. La indicaţia experimentatorului, „învăţătorii” le aplicau „elevilor” şocuri electrice de fiecare dată când aceştia făceau greşeli în repetarea cuvintelor. Pe parcursul experimentului însă, deoarece „elevii” periodic făceau greşeli (în mod intenţionat), „învăţătorii” primeau de la experimentatorii în halate albe indicaţia să aplice şocuri de intenstitate tot mai înaltă, ei fiind anunţaţi în prealabil că aceste şocuri produceau durere reală (deşi în realitate, evident, nu era aşa). Convulsiile şi strigătele „elevilor” (care, fiind părtaşi ai experimentatorului, îşi jucau foarte bine rolul, simulând realist chinurile) nu i-a făcut pe „învăţători” să înceteze să execute ordinele experimentatorilor, care cereau o intensitate a şocurilor electrice tot mai înaltă şi mai înaltă, ajungându-se în aproape 65% din cazuri până la intensitatea de 450 de volţi – o intensitate care ar fi avut un efect letal în condiţii reale.

Pe parcursul experimentului, cercetătorii înşişi fuseseră uimiţi să constate cum un simplu om se poate transforma cu uşurinţă într-un călău, în condiţiile în care i se cere în mod autoritar să facă lucruri care vin în contradicţie cu cele mai elementare norme morale şi ameninţă viaţa altei persoane. Una din primele concluzii formulate de Milgram a fost că indivizii au un reflex de subordonare în faţa autorităţilor, iar în situaţii specifice chiar şi comenzile controversate vor fi îndeplinite, aşa cum se întâmplă în situaţii de criză, de război, în cadrul sistemelor totalitare şi birocratizate; aceasta explică cum a fost posibilă organizarea unei „industrii a morţii” în Germania nazistă şi nu doar acolo. Lucrurile însă par să fie mai dezolante decât au crezut psihologii iniţial.

La o primă interpretare, experimentele lui Milgram, devenite îndată celebre şi repetate în diverse variaţii, au arătat cât de puternic este impactul autorităţilor asupra psihicului persoanelor subordonate sau aflate la un nivel ierarhic inferior; totodată, a devenit explicabilă tolerarea diferitelor masacre şi genociduri de către cetăţenii simpli şi chiar participarea acestora la executarea a sute, mii şi milioane de oameni. Însă în unul din articolele scrise mai târziu, Milgram oferă o explicaţie suplimentară rezultatelor experimentelor sale: „O interpretare teoretică a acestui comportament constă în faptul că toţi oamenii adăpostesc instincte agresive puternice, care presează continuu pentru exteriorizare, iar experimentul asigură justificarea instituţională pentru eliberarea acestor impulsuri. (…) Impulsul de a răni victima pare să vină din tendinţele potenţial agresive, care sunt parte a vieţii emoţionale a individului şi experimentul deschide uşa exprimării lor pentru că le dă legitimitate socială”. Aceste rânduri parcă ar fi desprinse din cărţile lui Lorenz (vezi „Agresivitatea ca instinct”), atât de asemănătoare sunt tezele celor doi savanţi, care evocă „presiunea” instinctului agresivităţii, care îşi caută „eliberare”.

Concluzia care ni se propune este că oamenii se manifestă agresiv nu atât din cauza că sunt impuşi de autoritate, ci mai curând datorită faptului că au acoperirea unei autorităţi şi profită de acest prilej. O relevantă ilustrare a acestui proces psihologic o oferă Franţa anului 1572, prin episodul când ura populaţiei majoritar catolice faţă de protestanţii hughenoţi s-a transformat într-un masacru general îndată după ce „s-a dat liber” din partea elitelor. Ducele de Guise, în momentul când părăsea locul unde fusese ucis liderul hughenoţilor Coligny, a spus că asasinatul fusese înfăptuit din ordinul regelui. Aceste cuvinte „au transformat pasiunile personale în îndatorire publică”, populaţia catolică dedându-se la „o orgie a măcelului”, rămasă în istorie ca „Măcelul din Ziua/Noaptea Sfântului Bartolomeu”.

În 2012, un nou studiu a reconfirmat majoritatea rezultatelor experimentale la care a ajuns Milgram. De această dată, cercetătorii au subliniat în mod aparte unele nuanţe ale concluziilor la care au ajuns: indivizii care sunt supuşi testărilor execută acţiuni reprobabile nu atât din cauza că se supun unei autorităţi, ci fiindcă îşi asumă în mod conştient noul „rol social” care le este atribuit. Altfel zis, atunci când condiţiile cer un anumit comportament, indivizii se mulează comportamental pe acel „rol social” – îşi asumă o nouă „identitate” care corespunde acelor condiţii şi acelui gen de comportament şi acţionează pe măsură, chiar cu o anumită doză de entuziasm. Chiar şi atunci când sunt îndemnaţi să se comporte exagerat de dur în raport cu alte persoane, oamenii nu execută pasiv ordinele autorităţii, ci îşi adaptează psihicul la noile realităţi, încep să-şi considere propria misiune justă şi acţionează mai dur, cu convingerea că procedează corect.

Ceva mai devreme, sub impresia datelor despre predispoziţia oamenilor spre agresiune, violentare şi omor, psihologul evoluţionist american David Buss a publicat în 2005 o carte întitulată cât se poate de tranşant: „Criminalul de alături: de ce mintea noastră e proiectată pentru omor” („The Murderer Next Door: Why the Mind is Designed to Kill”. Una dintre concluziile centrale ale cărţii este că oricine are capacitatea de a comite o omucidere. Marea majoritate dintre noi pe parcursul vieţii s-au gândit la omorârea unui om, din varii motive: gelozie, furie, autoapărare, lăcomie sau răzbunare; mai mult de 80% dintre oamenii de ambele sexe au fost bântuiţi de asemenea gânduri. Şi dacă ar fi existat condiţii prielnice pentru asemenea acte, mulţi dintre noi le-ar fi înfăptuit.

Este important de subliniat că nu doar bărbaţii, ci şi circa 60% dintre femei au “fantezii cu omucideri”. Curios că şi bărbaţii, şi femeile au mărturisit că victima lor urma să fie o persoană de genul masculin (aşa gândeau 85% dintre bărbaţii şi 65% dintre femeile care au recunosut că îi bântuie “fantezii cu omucideri”). Deci, la modul practic, constatăm că Lorenz a avut dreptate – omul este violent de la natură, poate fi uşor provocat în acest sens şi adeseori caută condiţii prielnice pentru a-şi elibera instinctul agresivităţii. Aşa s-a format constituţia noastră instinctuală sub influenţa factorilor evolutivi. Şi nu poate fi schimbat în câteva decenii sau secole de corecţie ceea ce s-a creat vreme de zeci şi sute de milenii.


(Sursele bibliografice vor fi prezentate în cartea mea, despre agresivitate; în curs de apariţie).

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune 

 

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole