Agresivitatea care se cere eliberată

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Embrionii rechinilor-tauri (Carcharias taurus) au o proprietate ieşită din comun, care i-a surprins pe cercetătorii acestei specii de peşti: cel mai dezvoltat dintre embrioni îi devorează pe toţi ceilalţi fraţi ai săi, astfel încât în final se naşte unul singur. Acest fenomen se numeşte canibalism intrauterin şi reprezintă o modalitate prin care indivizii, aflându-se încă în stadiul de embrioni, concurează între ei şi se agresează reciproc. Trebuie de menţionat că femela de rechin copulează cu mai mulţi masculi şi reiese că embrionii proveniţi din diferite ovule au taţi diferiţi, deci ei nu sunt fraţi deplini, ci doar pe linia maternă, ceea ce explică parţial gradul înalt de ferocitate pe care îl manifestă unii faţă de alţii. Totuşi, aspectul pe care doresc să-l desprind în mod aparte din acest exemplu cu embrionii de rechin este etapa extraordinar de timpurie la care apare comportamentul agresiv.

Practic, în primele faze ale ontogenezei sale, înainte ca mediul, modelele comportamentale ale adulţilor sau propria experienţă de viaţă să exercite vreo influenţă, individul este deja apt să concureze, să lupte, să agreseze şi să omoare; el ştie să se comporte agresiv. Aceasta se numeşte instinct. În cazul tuturor filumurilor de animale, agresivitatea este, la origine, expresia unui instinct, iată de ce e atât de omniprezentă, impetuoasă şi imuabilă. Omul nu este o excepţie de la regulă, cu toate că dispune de o marjă largă de manevre comportamentale. Cunoaşterea şi recunoaşterea acestui fapt sunt esenţiale pentru a înţelege atât mecanismele declanşării agresiunii, cât şi mijloacele prin care această înclinaţie biologică poate fi temperată în plan social.

Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată pe la mijlocul secolului XX, după ce s-a acumulat un volum important de date ştiinţifice la acest subiect. Printre primii savanţi care au studiat în mod profesionist fenomenul a fost psihologul american de origine britanică William McDougall, care în 1908 a argumentat că la originea reacţiilor comportamentale umane stau „impulsurile interne”, sau „instinctele”; iar agresivitatea ar fi astfel generată de impulsurile lăuntrice inevitabile proprii fiinţei umane. În paralel cu McDougall şi practic în acelaşi an, despre existenţa unui „instinct al agresivităţii” a vorbit psihoterapeutul austriac Alfred Adler, fondatorul şcolii de psihologie individuală. Adler avea o proprie optică asupra instinctului agresivităţii, considerând că acesta reprezintă o formă de „protest masculin” împotriva simţului sau complexului de inferioritate (un alt termen propus de Adler) şi adeseori are ca scop final stăpânirea femeii.

Ideile acestor doi savanţi, în special cele ale lui McDougall, au avut o influenţă considerabilă asupra etologului austriac Konrad Lorenz, cu numele căruia se asociază în prezent teoria privind natura biologică a agresivităţii. Lorenz, laureat al Premiului Nobel (1973), afirma că agresivitatea la om reprezintă un impuls spontan moştenit (aşa-numitul „drive”), un element instinctual asemănător cu setea, foamea şi pofta sexuală. Individul acumulează treptat o anumită cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Astfel, conform teoriilor lui Lorenz, manifestarea agresivităţii este inevitabilă, fiindcă este un instinct veritabil, primar, a cărui funcţie este supravieţuirea individului, grupului şi, finalmente, a speciei.

Găsim la Lorenz următoarea descriere explicativă a modului spontan în care se poate declanşa agresivitatea: „Oprirea unei mişcări instinctuale, provocate de absenţa mai îndelungată a stimulilor declanşatori (…) provoacă fenomene mult mai profunde, ce afectează întregul organism. În principiu, orice mişcare instinctuală adevărată căreia îi este sustrasă în modul relatat posibilitatea de desfăşurare are însuşirea de a nelinişti animalul ca întreg şi de a-l determina să caute stimuli declanşatori”. Cu alte cuvinte, în cadrul organismului, la nivel de sistem nervos şi hormonal, se acumulează o predispoziţie spre manifestare agresivă, care periodic trebuie eliberată sub forma unor acţiuni concrete; dacă nu există prilejul ca individul să se manifeste agresiv, se creează o tensiune nervoasă care în cele din urmă se declanşează oricum, deoarece individul, în mod inconştient, va căuta să identifice factori sau stimuli („releaser”) declanşatori ai agresivităţii sale.

Există numeroase date experimentale care arată că animalele caută activ situaţii de conflict. În experimentele cu peştişorii siamezi (Betta splendens), atunci când masculii erau puşi în situaţia de a alege condiţiile de trai, ei alegeau acele condiţii care le permiteau să se manifeste agresiv. Deci, pentru această specie de peşti, manifestarea agresivă e o tendinţă comparabilă cu cea sexuală, cu cea de a bea sau de a mânca. În experimentele pe cocoşi (Gallus gallus spadiceus) s-a observat că dacă un cocoş este ţinut în izolare şi nu are nicio oportunitate de a se încăiera cu alţi cocoşi, atunci el în cele din urmă începe să-şi atace propria coadă. Într-o altă categorie de cercetări, efectuate pe şoareci, maimuţe şi alte mamifere, acestea au fost dresate să-şi aplice singure, cu ajutorul unei manete, stimuli electrici la nivel de creier. Atunci când electrozii erau conectaţi la zonele creierului responsabile pentru răspunsuri agresive (cum ar fi gesturile de ameninţare), animalele căutau să-şi stimuleze în mod repetat aceste reacţii; din contră, animalele alegeau să nu stimuleze zonele creierului responsabile de alte comportamente, cum ar fi fuga.

Lorenz dezvăluie limpede caracterul comun al comportamentului agresiv pentru animale şi pentru om, apelând la o suită de exemple originale şi elocvente, prin care demonstrează, metodic şi imbatabil, modul în care comportamentul agresiv s-a format la diferite specii, variind doar particularităţile manifestării acestuia. Concluzia etologului este că omul nu a reuşit să se elibereze din strânsoarea acestui instinct, care, vicios în amploarea sa, ca o moştenire nefastă sălăşluieşte până în prezent în fiinţa noastră. Există deci toate temeiurile să ne autoîntitulăm Homo aggressivus. Cu titlu de exemplu al modului în care un impuls spre agresivitate se acumulează la nivel de indivizi umani, Lorenz descire manifestarea aşa-numitei „boli polare”, sau „nebunia expediţiilor”, cu consecinţe uneori tragice, care îi afectează pe exploratori şi pe oamenii nevoiţi să stea mult timp împreună, fără a contacta cu lumea înconjurătoare, fără a contacta cu cineva străin, comunicând doar între ei. În asemenea condiţii, agresivitatea se acumulează treptat şi, fiindcă nu există stimuli reali care să-i cauzeze declanşarea, se produce o scădere substanţială a pragului de reacţie agresivă; altfel zis, indivizii încep să reacţioneze deosebit de bolnăvicios la cele mai mici inadvertenţe din partea celorlalţi. E destul ca cineva să facă nişte gesturi „nepotrivite”, cum ar fi o tusă, un strănut, că individul afectat de „boala polară” să reacţioneze atât de agresiv, de parcă ar fi fost lovit.

Cei care au trecut prin asemenea trăiri (Lorenz însuşi, în prizonierat la sovietici), ştiu că cea mai bună soluţie (pentru a evita omorul) este ca individul să iasă afară (din cort, din baracă) şi să strice vreun obiect nu foarte scump, dar cu afect, cu zgomot. Această acţiune are efectul de reducere parţială a stării generale de agresivitate şi face parte din categoria „activităţilor reorientate” („redirected activity”) – spargem altceva decât capul celui care ne irită –,  un gest, de altfel, destul de frecvent întâlnit în lumea animalelor (scurmarea pământului), dar şi la oameni (spargerea farfuriilor), ca un fel de paratrăsnet pentru agesivitate, ce permite evitarea consecinţelor nocive ale acestui comportament instinctual. Voi reveni la această strategie comportamentală într-un articol dedicat frutrării.

Lorenz concluzionează că imuabilitatea comportamentului agresiv e datorat unei selecţii naturale care a favorizat supravieţuirea acelor indivizi, care erau mai combativi, deci mai pregătiţi să se apere, să obţină acces la resurse, femele şi să-şi protejeze familia şi urmaşii. În cazul unor populaţii umane, această selecţie s-a produs şi datorită factorilor socio-psihologici, care au suplimentat factorii naturali tipici. Drept confirmare a acestei din urmă teze, Lorenz face trimitere la studiile lui Sydney Margolin, specialist american în sociopsihologie şi psihosomatică; Margolin a cercetat interacţiunea factorilor biogenetici, constituţionali şi socio-culturali în geneza comportamentului agresiv la amerindienii din tribul Ute. Savantul a constatat că aceşti amerindieni suferă din cauza unui surplus de impulsuri agresive (o hipertrofie a intinctului agresivităţii), care nu au unde să fie eliberate în cadrul unui trai reglat normativ în rezervaţiile de indieni. În opinia lui Margolin, vreme de câteva secole doar, cât amerindienii au dus un mod de viaţă sălbatic foarte activ, ce abunda în numeroase războaie şi jafuri, selecţia foarte dură pe criteriul combativităţii a favorizat apariţia unei agresivităţi ereditare tot mai mari din generaţie în generaţie.

În condiţiile actuale, fiind lipsiţi de contexte declanşatoare ale instinctului agresivităţii, amerindienii Ute suferă de nevroze, cu o intensitate şi o frecvenţă mult mai accentuate decât la alte grupuri de oameni. Margolin a descoperit că originea acestei maladii rezidă în inhibarea permanentă a agresivităţii; în termeni psihanalitici, cauza este instinctul nerefulat. Curios că în ciuda acestor impulsuri spre agresiune, în cadrul tribului practic nu se produc omucideri, datorită unor tabuuri foarte stricte, impregnate adânc în conştiinţa celor din comunitatea Ute (la ei s-a produs probabil o selecţia puternică şi în favoarea altruismului de rudenie). În schimb, în rândul amerindienilor Ute e foarte înalt gradul de infracţionalitate îndreptat spre membrii altor grupuri. De asemenea, la ei a fost înregistrată o predispoziţie deosebit de înaltă spre accidentări; la amerindienii Ute rata accidentelor cu automobilul depăşeşte în mod considerabil rata respectivă a oricăror altor categorii de automobilişti. Or, este demonstrat că „predispoziţia spre accidente” este o consecinţă a agresivităţii refulate spre suicid.

De la Lorenz încoace, teoria despre natura instinctuală a agresivităţii a beneficiat de numeroase completări, precizări şi corectări. În interpretarea etologică contemporană, un instinct reprezintă un complex înnăscut de modele comportamentale menite să asigure unul sau câteva scopuri funcţionale. Instinctul este ca un program de acţiuni, care pot fi comutate: la diferite etape ale dezvoltării şi în diferite condiţii ale mediului, vor fi desfăşurate diferite seturi de acţiuni preprogramate instinctual. Deci nu e vorba de un simplu reflex (răspunsul necondiţionat la stimuli), ci de un mecanism de reacţii foarte complicat, reglat genetic, neurofiziologic şi hormonal, care posedă un anumit grad de plasticitate, cu atât mai mare, cu cât e mai evoluată specia în plan cognitiv.

Din perspectiva ştiinţei etologice (susţinută în prezent şi de psihologia evoluţionistă), marea majoritate a comportamentelor au o temelie instinctuală; ele se produc în baza unor predispoziţii lăuntrice, genetice, dar pot fi modelate parţial de condiţiile mediului sau prin voinţa individului. În repetate rânduri a fost demonstrat că, aşa cum a remarcat şi Lorenz, declanşarea unui instinct poate fi iniţiată de un set variat de stimuli sau eliberatori („releaser”): un miros, un sunet, o culoare, o siluetă, un gest specific, o imagine, o combinaţie de factori, un bioritm intern sau extern etc. Pe de o parte, stimulii au puterea de a provoca reacţii instinctuale, pe de altă parte, indivizii sunt în căutarea unor stimuli sau a unui context care să le permită să se manifeste instinctual, de exemplu, să agreseze, să lupte, să-şi reverse frustrarea.

În această ordine de idei, biologul american Edward O. Wilson, cel care este fondatorul ştiinţei sociobiologia şi a pus bazele unui studiu fundamental privind originea biologică a comportamentelor sociale la animale şi om, susţinea că agresiunea este „un set de răspunsuri complexe ale sistemelor endocrin şi nervos ale animalului, programate să fie manifestate în momente de stres”, iar răspunsurile agresive „sunt specializate, stereotipe şi foarte previzibile în prezenţa unor stimuli foarte generali”. Cu alte cuvinte, în anumite condiţii şi în faţa unor stimuli specifici, se declanează în mod instinctual un comportament agresiv; bunăoară, anumite condiţii frustrante, cum ar fi suprapopularea sau criza de resurse acţionează adeseori ca un declanşator („releaser”) al agresivităţii individuale şi de grup. Wilson a mai afirmat tranşant: „Agresiunea este genetică în sensul că elementele ei componente s-au dovedit a avea un grad înalt de transmitere ereditară şi, prin urmare, sunt supuse evoluţiei permanente”. Evoluează parametrii şi modelele comportamentelor agresive, ca răspuns la noile condiţii ale mediului şi ale vieţii sociale. Noi cu toţii ne naştem cu un instinct al agresivităţii, dar manifestarea lui va depinde de circumstanţe şi de condiţiile mediului în care ne dezvoltăm.

 

(Sursele bibliografice vor fi prezentate în cartea mea, despre agresivitate; în curs de apariţie).

 

 Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune (www.dorianfurtuna.com)

Comentarii

Dorian Furtună

Dorian Furtună

Etolog, Doctor în Biologie; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, ...

Ultimele articole