Ştefan cel Mare şi Sfînt

Ştefan a fost din belşug înzestrat cu toate calităţile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărăteşti de largă respiraţie istorică. Nicio altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruieşte un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, pînă la care ar fi putut creşte istoria Ţării Moldovei.
Lucian Blaga
Ştefan al III-lea, numit şi Ştefan cel Mare s-a născut în 1433 la Borzeşti, şi a decedat în iulie 1504, la Suceava. Este fiul lui Bogdan al II-lea şi a domnit în Moldova între anii 1457 şi 1504.
După asasinarea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, şi ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, îl înfrînge pe Petru Aron în „tina de la Doljeşti”. În aprilie 1457 merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Dreptăţii, lîngă cetatea de scaun, îi întreabă pe toţi cei prezenţi, dacă vor să le devină domn. Întreaga adunare, în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, tîrgoveţi, ostaşi şi „toată ţara” l-au proclamat pe Ştefan domn al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui.
Calităţile umane, de strateg şi de diplomat, efortul depus constant pentru apărarea integrităţii ţării şi dezvoltarea culturii au determinat iluştrii contemporani să-l transforme într-un erou legendar.
În vremea lui Ştefan cel Mare Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni pînă la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pămînt, erau chemaţi la oaste în schimbul unor privilegii. Un rol important l-au avut şi boierii, care aduceau oşteni de pe moşiile lor, şi tîrgoveţii, care se adunau repede în cete mari în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era astfel o „oaste de ţară”, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţile Soroca, Tighina , Cetatea Albă, cetăţile Hotinului şi Sucevei, cetăţile Neamţului şi Romanului. Ţara era stabilă politic şi îmbelşugată. Incursiunile rare ale pretendenţilor la domnie, opoziţia slabă a boierilor şi buna securitate a drumurilor îmbia negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă de la Marea Neagră spre Liov prin Moldova aducînd mirodenii, covoare, blănuri, metale, pietre preţioase, postavuri şi arme. Astfel vămile aduceau mulţi bani în visteria domnească. Asta explică capacitatea materială al lui Ştefan de a lupta în permanenţă şi de a construi fără încetare. El trebuia să se bizuie numai pe puterea Moldovei, pe sprijinul vecinilor, polonezi sau unguri, dornici de a avea sub suzeranitatea lor Moldova, nu putea miza. Pericolul mare îl reprezenta însă Imperiul Otoman, care după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih, înainta în inima Europei.
Înţelegător faţă de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În numele creştinătăţii a luptat, cu arma în mînă, alături de oştire pînă în ceasul din urmă. În vreme de pace această luptă căpăta un caracter simbolic, care amintea tuturor despre misiunea încredinţată de Cel de Sus, slăvit prin rugăciunile şi clopotele bisericilor „semănate„ peste tot în Moldova.
Anii domniei sale au fost o perioadă propice pentru dezvoltarea artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn nu fac economie de laude şi elogii. De menţionat că, o bună parte din acest tezaur a fost furat sau distrus în urma războaielor din secolele XVI – XIX. La împlinirea a cinci veacuri de cînd „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cît de puţine lucruri cunoaştem despre viaţa sa, despre tot ce a făcut pentru ţară, despre relaţiile sale cu vecinii. Cum gîndea, ce simţea, cum trăia – capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Uneori, cîte un istoric mai îndrăzneţ, încearcă să spulbere întunericul. Din cele mai neaşteptate colţuri renasc adevăruri ce zdruncină confortabila credinţă în falsele imagini consacrate.
Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor, de lîngă cetatea Sucevei, a fost una din revelaţiile de natură să modifice structural înţelegerea personajului care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ale vremii, apărîndu-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” pe unde îi era doar îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mîndru, care vroia să demonstreze oaspeţilor săi ce înseamnă ţara sa. Era ţara pe care el o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie de toată partea păgînească” (1503). Lectura şi analiza mărturiilor din acea vreme descoperă o nouă imagine al lui Ştefan cel Mare, surprinzătoare pentru unii, dar veridică.

„ Era însuflețit de lucruri frumoase și mândru, pe lângă aceasta activ și strașnic în război.”
Bonfinus
„ Ei nu (moldovenii) nu avură îndată trebuință decât de un căpitan mare ca să se facă vestiți și să fie eroi ai creștinătății. Acest căpitan nu întârziea se ivi și fu Ștefan cel Mare.”
N. Bălcescu
„ Și prin victoriile sale strălucite asupra numeroasei oști turcești și-a înscris numele în istoria eroilor mari; el s-a aratat curajos în primejdie, tare în nenorocire, modest în fericire, a fost obiectul mirării printre suverani și popoare, realizând fapte mai mari cu mijloace modeste”
N. Caramzin
„ Numele său din numele tuturor Domnilor Moldovei este singurul care de către străini nu este mai puțin slăvit decât de pământeni. Papa Romei l-au lăudat: valul creștinătății, toți regii și stăpânitorii Europei în viața-i încă i-au mărturisit, i-au cunoscut meritul și puternica lucrare în alungarea barbariei turcești și, prin urmare, în apărarea civilizației Europei.”
V. Alecsandri
„ Domnia lui Ștefan cel Mare constituie apogeul luptei desfășurate de Moldova pentru pentru apărarea și conservarea propriei ființe statale. La sfârșitul acestei domnii grandioase de aproape jumătate de secol, opera întemeietorilor țării era desvârșită, iar Moldova asigurată definitiv în sistemul politic medieval al Europei răsăritene și Sud-Estice.”
O. Mureșan
„ Cred că sanctificarea lui Ștefan Vodă de către Biserica Ortodoxă a fost un gest potrivit. Biserica de la Roma a purces de veacuri la asemenea sfințiri ținând seama doar de valoarea și noblețea înfăptuirilor celui snactificat și iertându-i păcatele mai omenești. De altfel acesta a fost de mult și simțământul „norodului”, care i-a spus lui Ștefan Vodă „Cel Mare și Sfânt”
N. Djuvara

g

g


Comentarii

Nicolae Pascaru

Nicolae Pascaru

CURRICULUM VITAE Numele: Pascaru Prenumele: Nicolae Data şi locul naşterii: 18 iulie 1975, s. Chircăeşti, r-l Căuşeni Cetăţenie: Republica Moldova 1998 – 2002 Universitatea de Studii Umanistice din Moldova, Facultatea de drept, licenţiat în dr...

Ultimele articole