NEAMUL ÎNTRE IDEOLOGII ŞI CONDIŢIA DE OM (Partea 1) idei de bază

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Publicăm o analiză, un studiu sincer și direct venit din Republica Moldova despre permanenta polemică românism-moldovenism. În premieră pentru spațiul românesc, această falsă dilemă este scotocită și deznodată multi-aspectual și, ceea ce este cu adevărat important, ortodox. Varianta pdf. a acestui material se poate vedea și descărca de aici.


Din păcate, opoziţia tranşantă dintre „moldovenism” şi „românism” a devenit o permanenţă a conştiinţei sociale a populaţiei Republicii Moldova şi este exploatată în cele mai barbare şi perfide moduri de către clasa politică din RM, nu rareori cu participarea prea puţin constructivă a unor personaje politice de la vest de Prut. După cum remarcă cu toată pertinenţa dl Iurie Roşca în editorialul său din 10.03.16[1], „aceste subiecte incendiare otrăvesc spaţiul public şi cantonează segmente largi ale cetăţenilor în zone de conflict iremediabil”. Dar ceea ce este mult mai grav, iarăşi, conform sentinţei perfect adevărate a aceluiaşi autor, „baricadele ridicate de cele două grupări „fundamentaliste” devin insurmontabile din perspectiva edificării unui stat funcţional şi a unei societăţi ce ar împărtăşi acelaşi set de valori şi repere comune.” Este o sentinţă nu numai în sens de judecată logică, dar, ceea ce este de-a dreptul ucigător, şi în sensul de condamnare. De condamnare a statului Republica Moldova la desfiinţare. Astfel, locul pe care îl ocupă această opoziţie în mentalul colectiv reprezintă singura sau una dintre cauzele esenţiale ale eşecului – cel puţin deocamdată – a statalităţii populaţiei Moldovei de Răsărit.

Societatea moldovenească se confruntă din chiar momentul proclamării independenţei Republicii Moldova cu un „conflict ideologic, identitar şi etnolingvistic” cum este el calificat pe scurt în acelaşi editorial. Ca orice conflict, nici acesta nu poate dura la nesfîrşit. Iar soluţiile pentru el pot fi foarte diferite, pînă la opus, adică (1) prin desfiinţarea – cel puţin în spaţiul societăţii moldoveneşti – a uneia dintre aceste două ideologii cu tot cu purtătorii ei, ori (2) prin desfiinţarea amîndurora ca urmare (a) a extincţiei purtătorilor lor şi înlocuirii acestora – prin imigrare şi prin politica „multiculturalismului”-liberalismului promovată în educaţie – cu o altă populaţie prea puţin sensibilă la probleme identitare sau (b) a depăşirii acestor ideologii de către o altă viziune mult mai cuprinzătoare şi mai conforme cu valorile supreme ale condiţiei de om.

Cert este că faptul însuşi al luptei pentru supremaţie a fiecăreia dintre aceste două ideologii – într-un sens complementare (după cum vom arăta mai jos) – nu poate avea alt deznodămînt decît desfiinţarea statului Republica Moldova fie prin încorporarea lui la România sau la Ucraina sau la Rusia in integro sau prin împărţirea între doi sau, respectiv, trei „moştenitori” ai lui.

Personal, consider, nu fără temeiuri (pe care, fireşte, nu le voi reproduce aici pentru a nu ieşi din cadrul discuţiei), că, în condiţiile unei confruntări geopolitice (dar nu numai geopolitice) globale, desfiinţarea în orice mod a statului Republica Moldova nu se află în puterea nici unuia dintre vecinii lui mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Însăşi existenţa lui reprezintă o convenţie care reflectă un anumit echilibru de forţe (dar nu de interese) la nivel global. De altfel, această observaţie este întru totul valabilă, în particular, şi pentru cei doi vecini imediaţi ai noştri. Prin urmare, ar fi cazul ca să nu rîdă ruptul de cîrpit. Din această cauză orice discuţii privind „artificialitatea” sau desfiinţarea Republicii Moldova sînt, cel puţin, platonice, adică lipsite de orice noimă în afară de cea de subminare a vieţuirii cît de cît omeneşti – sub aspect social-economic – a populaţiei ei.

ss5

~ 1 ~

Oricît de categoric şi exclusivist ar părea, dar sub aspect strict logic – alter non datur, în calitate de singură soluţie constructivă pentru acest conflict poate servi numai cea indicată la punctul2b. Adică, acea soluţie care se întemeiază pe condiţia de om şi porneşte de la ea. Dar ce este omul? La această întrebare răspund religiile: cîte răspunsuri există, atîtea civilizaţii sînt astăzi pe glob. Astfel, bunăoară, civilizaţia apuseană afirmă (antropologia euro-americană) prin întreaga sa cultură, legislaţie şi sistemul său instituţional că omul este „un animal dotat cu raţiune”. Iar civilizaţia budistă vede în om un cheag de suferinţe. Islamul, dimpotrivă, vede în om o creatură strict circumscrisă imanentului care este obligată să se supună unui dumnezeu neiubitor, răzbunător, neiertător, răutăcios şi viclean. Iudaismul socoate că numai iudeul este om deplin (în sensul talmudic), pe cînd celelalte fiinţe omeneşti sînt animale dotate cu raţiune să înţeleagă poruncile omului. Civilizaţia ortodoxă vede în om o făptură creată de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”. Care dintre aceste concepte de om, reciproc incompatibile, este cel corespunzător condiţiei de om, esenţei omului, ontologiei lui reale?

Nu este locul aici să facem apologia civilizaţiei ortodoxe şi, respectiv, a Ortodoxiei. Putem doar să remarcăm că întreaga existenţă în istorie a strămoşilor românilor şi ai celor 99,8% din populaţia Moldovei de la est de Prut s-a desfăşurat în Ortodoxie, în cadrul civilizaţiei ortodoxe. Altfel spus, strămoşii tuturor acestora „împărtăşesc acelaşi set de valori şi repere comune” – cele ale Bisericii, cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Pe de altă parte, este imperios să constatăm că toate civilizaţiile tradiţionale s-au prăbuşit în decursul ultimelor 3-5 generaţii ca urmare a impunerii pe toate căile a singurei civilizaţii ontologic atradiţionale (e o contradicţie în termeni aici, deoarece civilizaţia – ca fenomen uman – este prin definiţie produsul unei loialităţi maxime faţă de o tradiţie anume) – cea euro-americană, cea incompatibilă cu orice tradiţii: deh, animalul, fie şi unul dotat cu „raţiune”, nu are tradiţii în principiu, ci doar instincte care îi şi ţin loc de tradiţie (antropologia ortodoxă mărturiseşte că aceste „instincte” reprezintă, de fapt, patimi lăsate de voia omului să-l bîntuie şi să-l robească).

Ca urmare, astăzi putem urmări doar epave de civilizaţii sau surogate confecţionate prin laboratoarele războiului info-psihologic gen fundamentalismul zis islamic, mişcarea New Age sau religia antropolatră a „drepturilor omului” cu toate tentaculele ei de libertăţuri şi tolerantisme. Sîntem, astfel, martori ai descompunerii tot mai avansate a identităţilor civilizaţionale milenare, descompunere care a cuprins toate civilizaţiile., cea vest-europeană fiind demult descompusă, aneantizată şi înlocuită cu „civilizaţia” globală a lui homo oeconomicus – produsul ei de marcă cu drept absolut de copyright („specialitatea casei”).

Identitatea civilizaţională, alias cea religioasă, este eminamente identitatea de om, de om sui-generis, căci numai religiile răspund pozitiv la o asemenea întrebare (înţelegem că, în acest sens, nu putem avea mai mult decît un singur răspuns adevărat). Cîte civilizaţii avem – tot atîtea identităţi de om avem, adică tot atîtea omeniri reciproc incompatibile. Ele sînt incompatibile sub aspect ontologic (spiritual şi moral), nu şi în sens de convieţuire pe aceeaşi planetă. Fireşte, această convieţuire este posibilă în măsura respectării condiţiei sine qua non de departajare teritorială strictă între aceste civilizaţii în calitatea lor de autorităţi spirituale şi morale, inclusiv între purtătorii lor. Convieţuirea este incompatibilă cu migraţia geografică în masă dintr-o civilizaţie pe teritoriul unei alteia. Tocmai din cauza acestei incompatibilităţi ontologice nu există şi nu pot exista prin definiţie „drepturi şi valori general-umane”, deoarece nu există un om la general, un om care să nu aparţină nici uneia dintre civilizaţii, adică să nu fie nici musulman, nici iudeu, nici hindus, nici budist, nici euro-american (apusean), nici african, nici latino-american şi nici ortodox.

Numai animalele nu au identitate de om, adică nu aparţin nici uneia dintre religii, nici uneia dintre civilizaţii – ca expresie instituţională a unei tradiţii de a fi om. Aici este cheia înţelegerii de ce campionii globalitari ai democraţiei caută să impună tuturor civilizaţiilor şi pe toate căile, inclusiv prin crime împotriva umanităţii, modelul lor antiuman de „drepturi ale „omului”-animal dotat cu raţiune”. Acesta este mobilul criminal al tuturor revoluţiilor „florale-coloristice” şi ale „primăverilor arabe”.

Identitatea etno-culturală – anume cea disputată între adepţii celor două ideologii – „moldovenismul” şi „românismul” – nu face recurs la identitatea de om şi nici nu o presupune în subiacent. Nici o ideologie, chiar şi una confecţionată pentru uzul „vulgului”, nu va avea influenţă de durată fără o întemeiere pe identitatea de om, pe acea identitate care este proprie întregii dăinuiri a poporului (popoarelor) date. Aceste două ideologii opuse au carenţe spirituale, morale şi factologice (istorice, ştiinţifice) dintre cele mai grave.

* * *

Autorul textului de faţă este întru totul conştient de faptul că ideile prezentate mai jos privitoare la chestiunea identitară „moldovenism-românism” vor stîrni reacţii pe puţin spus critice, vor trezi animozităţi refulate şi vor dezamăgi numeroşi activişti din ambele „tabere”. Autorul are prieteni în ambele tabere, dar Adevărul este mai presus de orice relaţie lumească. Căci orice relaţie în această lume, dacă se vrea durabilă, adică veşnică, nu se poate întemeia decît pe dragoste. Pe dragoste către aproapele, ca oglindire a dragostei către Dumnezeu: „dacă nu îl iubeşti pe aproapele tău pe care îl vezi, cium poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu pe Care nu Îl vezi ?” Dragostea este incompatibilă cu minciuna, cu fariseismul, cu abandonarea aproapelui într-o comoditate falsă, întemeiată pe minciună, pe manipulare, pe falsuri. În ultimă instanţă, pe o comoditate dezumanizantă.

În această lucrare nu abordez nici ceea ce este în sine poporul român, adică nici românimea şi nici românitatea, precum nu abordez nici moldovenimea sau moldovenitatea în sine. În vizorul lucrării se află numai ideologiile respective, doctrinele care pretind sau chiar exprimă ceea ce este românitatea sau, respectiv, moldovenitatea în viziunea fiecăreia dintre ele

Nu sînt eu cel care să aducă adevărul cel din ultima instanţă. Departe de mine acest gînd. Dar nădăjduiesc că cele prezentate, fie, uneori, şi într-o manieră destul de tranşantă (pe care unii ar califica-o drept vehementă) să fie o modestă contribuţie la conştientizarea dimensiunilor mult mai largi ale acestei ingrate şi distructive confruntări identitare. Nu, nu la depăşirea acestei confruntări, căci pentru a o depăşi este nevoie de schimbarea viziunii asupra lumii, asupra rostului de om al fiecăruia dintre noi, asupra fenomenului de neam. Dar, înainte de toate, asupra Ortodoxiei ca asupra credinţei celei care dă viaţă veşnică. Această schimbare a viziunii va determina şi schimbarea minţii – metanoia (pronunţat metánia) – cum îi spune greceşte acestui fel de schimbare. Strămoşii noştri traduceau acest cuvînt în limba noastră drept pocăinţă. În sens ortodox al acestui cuvînt. Or, fără pocăinţă nu este posibilă nemurirea.

dictat

~ 2 ~

Aici este cazul să specificăm că nu există doar o singură ideologie care să se revendice drept „românism” autentic. Statul modern român, cel întemeiat în 1859, are la bază o ideologie numită în mod abuziv „românism” pe care, pentru a o preciza şi a o delimita de alte „românisme”, aş numi-o „românismul liberal” sau „euro-românismul”[2]. Această ideologie, devenită de atunci ideologie de stat (cu excepţia scurtei perioade ceuaşiste şi a celei imediat premergătoare), are drept stindard ultra-europenismul: conform acesteia, poporul român, prin întreaga sa etnogeneză, istorie, cultură şi aspiraţii, adică întregul fenomen românesc, este un popor european, de vocaţie eminamente europeană care, spre nenorocirea lui, a fost deţinut timp de aproape două milenii (sau un mileniu, în funcţie de versiuni ale ideologiei) în captivitatea „babilonică” a Ortodoxiei, a civilizaţiei ortodoxe, fiind eliberat din ea de către marea generaţie paşoptistă şi cu ajutorilor fraţilor europeni cei de „bună-credinţă”, de către „oamenii de bine”. Vocaţia congenitală a acestei ideologii (într-adevăr confecţionate sub flamura paşoptistă, dar sub îndrumarea venerabililor europeni) este rusofobia maniacală şi cripto-antiromânismul de esenţă.

Şi este firesc să fie aşa: doar statul modern român a fost confecţionat de către „marile puteri europene” la gurile Dunării tocmai pentru a bloca înaintarea spre Ţarigrad a Imperiului Rus. Dar cum poate oare un popor prin excelenţă ortodox – ca etnogeneză, istorie, cultură, năzuinţe, mod de viaţă – să se împotrivească din proprie dorinţă înaintării Rusiei (pe atunci încă ortodoxe) spre leagănul civilizaţiei ortodoxe – Ţarigradul, regele oraşelor, Constantinopolul, oraşul de reşedinţă al împăraţilor romani de credinţă ortodoxă ? Poate, dar numai în cazul în care el îşi „uită” năzuinţele, cultura, istoria, etnogeneza. Cînd el devine altul decît strămoşii lui. Cînd devine atradiţional. Da, exact: cînd devine european, cînd se dezagregă, se descompune înhomini oeconomici. Alt rost euro-românismul nu are, căci pentru nimic altceva el nu a fost proiectat, ci doar să slujească proiectul geopolitic „România modernă”. Ca exponenţi de referinţă ai acestei ideologii îi putem numi pe T. Maiorescu, N. Bălcescu, A.I. Cuza, toţi regii „români”, în interbelic îi avem pe liberali şi ţărănişti (Titulescu, I. Duca, A. Călinescu, Iu. Maniu şi alţii). Iar astăzi exponenţii acestei ideologii sînt toţi cei care alcătuiesc clasa politică a României euro-unionale laolaltă cu cei care o servesc cu mintea şi sufletul.

Întreaga operă literară a lui Eminescu (contemporan cu potentaţii românsimului liberal), în special, cea poetică, este scrisă într-o limbă autentic românească, şlefuită de poet pînă la perfecţiune. Totodată, limbajul operei sale politice este pe potriva vremii, mai exact, pe potriva auditoriului său pe care îl ataca în limbajul aceluia. Totuşi, dacă e să comparăm limbajul articolelor analitice ale filozofului naţional Eminescu cu scriitura oponenţilor lui ideologici, vom observa deosebiri izbitoare. Eminescu a izbutit în mare parte să păstreze autenticitatea culturală şi spirituală a limbii pe care o mînuia, pe cînd oponenţii lui scriau într-o păsărească ironizată de poet într-un mod foarte copios.

Euroromânismul, pentru a-şi îndeplini misiunea – cea de descreştinare fiinţială (vorba lui D. Stăniloaie) a românilor – are vital nevoie să-i înstrăineze ontologic pe români de originea lor ortodoxă, de sensul politogenezei lor – cel de apărare a credinţei lor ortodoxe împotriva europenizatorilor de atunci – catolicii unguri şi polonezi, să-i înstrăineze de întreaga lor cultură şi, ca urmare, de conştiinţa de sine. Românismul liberal operează cu bisturiul în mentalul colectiv românesc anesteziat, extirpînd simţul înnăscut al Adevărului şi înlocuindu-l cu cel inoculat al plăcerii necondiţionate: românismul liberal ştie să fie consecvent.

„Istoria” românilor, în versiunea ei euroromânească, adică în versiunea care se predă în sistemul de învăţămînt din România şi Republica Moldova, are un puternic iz dulceag de cianură, comportînd aceleaşi efecte. Această „istorie” strict propagandistică îi declară pe români – în virtutea pretinsei lor descendenţe etnoculturale romane – drept exponenţi ai europenismului printre popoarele „barbare” înconjurătoare, avînd misiunea „civilizatoare” printre ei sau, cel puţin, conservarea „europenităţii” lor de expresie „latină”. Această „istorie” stîrpeşte din manualele de istorie şi literatură întreaga operă a cronicarilor, publicaţiile mănăstireşti din veacurile 13-19, întreaga cultură românească de expresie slavonă sau grecească-bizantină, cauza reală a întemeierii ţărilor româneşti şi anume în afara arcului carpatic, soarta istorică a românilor sud-dunăreni (timoceni, aromâni, megleno-români, istro-români) şi a celor de la nord de Carpaţi, răstălmăceşte şi falsifică intens totul ce este condiţionat de lupta românilor pentru eliberare naţională, pentru păstrarea identităţii şi a condiţiei lor de om – a credinţei ortodoxe şi a aşezămîntului definitoriu al acesteia – adevărata Biserică Ortodoxă – Cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Acelaşi lucru se poate lesne afirma şi despre „limba şi literatura română” predată în aceleaşi incubatoare de „euromi”. „Românii”, ca produşi ai euroromânismului, nu mai sînt în masa lor purtători ai aceloraşi valori ca şi strămoşii lor, nu mai sînt legaţi empatic de aceia, nu se mai simt responsabili moral şi intelectual faţă de ei, de năzuinţele lor, de moştenirea lor duhovnicească şi nici de cea „pămîntească”, cea a ţării şi a aşezămintelor care au făcut posibilă dăinuirea atîtor generaţii de români, de creştini.

Cultura confecţionată de către euroromânism nu este mai salubră sau mai firească decît „istoria”. Ea e la fel împotriva firii româneşti ca şi orice perversiune. Însuşirea „culturii” postmoderniste a euroromânismului perverteşte românii şi generează indivizi împotriva firii lor, a acelei firi prin virtuţile căreia acest popor a izbutit – cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu – să depăşească toate ispitele istoriei astfel, încît făuritorii de imperii de odinioară – goţii, hunii, avarii, dar şi seminţiile războinice (gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii) – au fost striviţi sau spulberaţi din istorie, iar stînca românească rămăsese. Pînă acum 150-180 de ani. Pînă a fi săpată la temelie şi surpată de românismul liberal inoculat celor de la vest de Prut cu toată viclenia şi insistenţa proprie venerabililor fraţi din Occident.

Şi astfel, în locul românului prin firea sa ortodox, a fost confecţionat – în mare parte – un „eurom” ca un surogat al europeanului, un fel de subeuropean, un fel de tampon între Occidentul „civilizat” şi lumea ortodoxă „barbară” şi „înapoiată”, între clasa politică „românească” cu electoratul ei tembel, pe de o parte, şi, pe de altă parte, întregul popor român reprezentat de toate generaţiile de pînă la fatalul an 1859 şi în parte de cele de pînă la anul pedepsei dumnezeieşti – 1947.

* * *

Din eprubeta „Statului Român Modern”, conform reţetei euroromânsimului, a ieşit acelhomunculus („romunculus”) care a şi fost proiectat şi pentru a cărui ştanţare a şi fost lansat proiectul „România modernă”. Este semnificativ că acest proiect de producere a unor mutanţi etnoculturali a fost lansat exact în acelaşi timp (circa 1775 – „şcoala ardeleană” de factură greco-catolică şi de diriguire austro-ungară) cu proiectul „ucrainean” – cel de confecţionare a unui nou rutean la fel „european” şi esenţialmente antirus şi antiortodox care să devină un instrument în politica Vaticanului şi a fiefului acestuia – Imperiul Habsburgic sau, ulterior, Austro-Ungar, de nimicire a Ortodoxiei şi, ca urmare, a Imperiului Rus. Sau invers: mai întîi a Imperiului Rus ca acea forţă care împiedică distrugerea definitivă a Bisericii Ortodoxe şi apoi, în consecinţă, a Bisericii Ortodoxe ca religie mărturisită liber, neprigonită.

Mai mult decît atît: cine compară aceste două proiecte rămîne uluit de extraordinara lor similitudine la toate nivelurile – motivaţii, coordonare instituţională, autori şi supraveghetori, metode de implementare, surse de finanţare, stakeholder-i (părţi interesate), segmente-ţintă, cadrul temporal şi etape de implementare, „argumente” utilizate, scopuri urmărite, rezultate aşteptate. Chiar şi ulterior, cînd managementul acestor două proiecte a fost luat de la poliţia secretă austro-ungară, el a fost preluat de exact aceiaşi noi manageri – de data aceasta franco-britanici. Şi după această preluare aceste două proiecte îngemănate s-au desfăşurat coordonat, în acelaşi ritm geopolitic, fără să se abată o iotă de la scopurile prestabilite.

De altfel, avem tot temeiul (inclusiv în baza cercetărilor făcute de Theodor Codreanu[3]) să afirmăm că asasinarea lui Eminescu a fost organizată la comanda fraţilor franco-britanici prin filiera lor – poliţia secretă austro-ungară – tocmai pentru faptul că el, prin opera şi activitatea sa politică, punea în primejdie implementarea însăşi a acestui proiect antiromânesc şi anticreştin – „românismul” numit eufemistic „liberal”.

Trebuie, însă, să recunoaştem că proiectul ucrainean s-a dovedit a fi întrucîtva mai eficient decît cel „românesc” în ceea ce priveşte rezultatele obţinute. La ora actuală există milioane de ucraineni (foşti ruteni şi foşti ruşi) care cu toată sinceritatea îi consideră pe ruşi în general şi pe ortodocşii ruşi în particular drept duşmanii lor personali care trebuiesc stîrpiţi ca fiind un pericol iminent pentru „lumea civilizată”. În anii celui de-al doilea razboi mondial diviziile SS ucraineşti erau cele mai sălbatice în timpul campaniilor de represalii îndreptate împotriva localităţilor în jurul cărora acţionau detaşamentele de partizani antihitleriste. Puţini cunosc că nimicirea satului belorus Hatîn (să nu confundam cu localitatea Katyn) cu întreaga lui populaţie a fost înfăptuită de „patrioţii” ucraineni. Fireşte, în perioada interbelică trupele armatei române staţionate în Basarabia nu au făcut nimic din cele ce au făcut ucrainenii, dar atitudinea de superioritate „civilizaţională” a ofiţerilor lor şi a unei părţi dintre militarii români – în special cei regăţeni – au lăsat o foarte proastă amintire în mentalul colectiv al moldovenilor de la est de Prut.

Proiectul ucrainean prevedea şi fabricarea unei limbi neruseşti care să fie numită „ucraineană”. Fabricarea se baza pe oficializarea graiului rusesc de sud cu înţesarea lui cu cît mai multe polonisme şi germanisme. Această limbă nu este maternă pentru nici un ucrainean actual, dar este limbă de stat în Ucraina. Oare nu la fel s-a procedat cu „modernizarea” limbii româneşti care a devenit după mutaţiile impuse „limba română” (deci, nu românească cum a fost ea numită dintotdeauna) din perspectiva căreia întreg folclorul românesc, la fel ca şi marile cronici şi scrieri de pînă la „şcoala ardeleană” sînt codificate într-o limbă neînţeleasă pentru vorbitorii neo-românei? Iată că prin această modernizare s-a şi produs înstrăinarea ontologică dintre „românul european” şi întreaga cultură românească. Astfel a fost confecţionat un romunculusfără rădăcini, fără memorie, îngreţoşat de „ţărănismul” românesc, adulator al poşircei „culturale” a vestului. Nişte „mărfuri fade, uşurele”, vorba Poetului.

Un om lipsit de cultură şi de memorie istorică este ca frunza pe apă şi este uşor de manipulat. Este ca o vită care are cele mai primitive, la nivel de instinct, dorinţe, de fapt, zvîcneli: furaj la timp, muls la timp, plimbat la timp, buhai la timp. Vita nu este conştientă că ea este întreţinută într-o fermă („Statul Român Modern”) şi al cărei unic rost este de a fi sacrificată de către proprietarii fermei cînd îi va veni sorocul. Doar un animal dotat cu raţiune (primitivă, de altfel) nu are nevoie de altceva decît de ceea ce îi poate oferi o fermă sau, în cel mai rău caz, o rezervaţie.

https://www.youtube.com/watch?v=N3Mfl1Y8YsI

Articol preluat.

Va urma…

Comentarii

Sergiu Ungureanu

Sergiu Ungureanu

Născut în Ţara Moldovei. Activ, hotărît, interesat de fenomenul politic în Moldova şi în lume. Am un acutizat simţ al dreptăţii şi vred că libertatea şi adevărul trebuie să domine peste tot. Creştin ortodox precum toţi înaintaşii mari care au ap...

Ultimele articole