Neamul intre ideoligii și condiția de om (Partea 2)

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Continuare a articolului inceput.

Partea 1 este publicată în articolul precedent

NEAMUL ÎNTRE IDEOLOGII ŞI CONDIŢIA DE OM (Partea 1) idei de bază

Moldovenismul, ca ideologie, ca doctrină, după cum vom vedea puţin mai jos, are şi el artizanii săi cam de aceeaşi filiaţie spirituală ca şi cei ai euro-românismului. Însă, spre deosebire pragmatică de acesta din urmă, moldovenismul exploatează două trăsături esenţiale ale băştinaşilor de la est de Prut şi le abordează în sens reciproc opus: lipsa la ei a unei culturi instituţionalizate şi graiul moldovenesc matern. Prima trăsătură este exaltată, cea de-a doua – este pervertită. Contopirea lipsei de cultură cu schimonosirea graiului moldovenilor este declarată de către această ideologie drept marcă identitară definitorie a „poporului moldovenesc”.

Moldovenimea neîncadrată în experimentul etnocidal al „statului român modern” a fost ferită – adevărat că în mare parte, dar, totuşi, nu integral – de „ingineria genetică” a euroromânismului operată sistemic asupra tuturor românilor regăţeni. Este vorba, fireşte, de cei din „gubernia Basarabiei” şi de cei din guberniile Podoliei şi Hersonului (adică ai Moldovei Noi – cum se numea Podolia de Sud în veacurile 16-17 – şi ai fostului olat al Voziei). Sub aspect social-economic moldovenii basarabeni şi cei bugo-nistreni o duceau neasemuit mai bine decît confraţii lor din Moldova Apuseană şi, ulterior, după nefastul an 1859[4], din Regat. O răscoală ţărănească ca cea din 1907 din nordul Moldovei cotropite de „euromi” era de neconceput în Basarabia rusească: nu exista la ţăranii basarabeni nici o motivaţie pentru răscoală, spre deosebire de confraţii lor moldoveni de la vest de Prut. Perioada interbelică i-a făcut pe moldoveni să tînjească amar după vremurile „ţarului”. Zicerea „iaca, pe vremea ţarului Niculai …” a devenit referinţa cea mai frecventă cu cel mai mare potenţial protestatar a cotidianului basarabean în confruntarea moldovenilor cu realităţile social-economice impuse lor de politica „europeană” a românismului liberal.

Dar nu numai aceasta. Moldovenii est-pruteni – ţărănimea – nu prea s-au integrat în societatea rusească şi nici nu prea au asimilat cultura rusească – nici cea populară, nici cea provincială, nici cea occidentofilă, nici pe cea autentic rusească care reprezintă aportul extrem de consistent al Rusiei la civilizaţia ortodoxă. Conform regulii statisticii Imperiului Rus, orice persoană de credinţă ortodoxă care putea vorbi ruseşte era consemnată în statistici automat drept rus, deoarece criteriul credinţei era cel determinant. Astfel, de exemplu, germanii ortodocşi erau notaţi drept ruşi, iar rudele lor imediate, care vorbeau rusa la fel de bine şi, poate, nici nu mai cunoşteau limba germana, dar care erau luterani, erau înregistraţi ca germani. Un moldovean care, ca orice alt moldovean, era numai şi numai ortodox, dar vorbea ruseşte cu operatorul recensămîntului, era notat drept rus, iar, eventual, frate-său care nu vorbea ruseşte era notat drept „moldovean” sau „român” (în numeroase cercetări statistice, geografice şi etnografice ruseşti locuitorii băştinaşi ai guberniei Basarabiei erau notaţi ruseşte drept „rumînî”, adică „români”; o ultimă asemenea consemnare am găsit-o pentru anul 1897; astfel, ideologia de „moldoveni neromâni” nu este produsul Imperiului Rus, ci al revoluţiei bolşevice leninist-troţkiste, după cum vom vedea mai jos).

Astfel, conform recensămîntului Basarabiei din anul 1912 consacrat centenarului încorporării Basarabiei în Imperiul Rus, moldovenii constituiau 56% din întreaga populaţie de circa 2,5 milioane. Aceasta înseamnă cu numărul lor real era întrucîtva mai mare. Dar, ceea ce este şi mai relevant, din această cifră şi din metodologia catalogării etnicităţii intervievatului rezultă că majoritatea populaţiei guberniei Basarabiei o alcătuiau moldovenii care nu cunoşteau limba rusă. Rezultă, deci, că majoritatea moldovenilor est-pruteni nu a fost influenţată de rusificare, cel puţin, de rusificare directă. Adică ei au conservat felul lor de a fi de pînă la 1812.

Şi aceşti moldoveni, ciocnindu-se cu noile autorităţi militare ale Basarabiei – în ianuarie 1918 – au suferit un şoc cultural. Ei pur şi simplu nu îi înţelegeau pe fraţii „români”. Da, fireşte, ei înţelegeau unde e verbul, unde e predicatul, unde e articolul hotărît, dar rădăcinile majorităţii cuvintelor le erau necunoscute. Dar, ceea ce este şi mai relevant, nici autorităţile regăţene nu îi înţelegeau pe localnici. Veneticii i-au catalogat îndată pe moldovenii est-pruteni drept rusificaţi (adică, „ruşi”, „bolşevici” în limbajul „rafinat” al euromânei”), uitînd că, de fapt, ei erau cei deznaţionalizaţi şi franţuziţi pînă la nivel de cromozomi. Doar şi preotul-poet Alexie Mateevici a scris chiar o poezie întitulată de către el „Unora” în care fiecare strofă începe cu constatarea culturologică „Noi nu ne înţelegem” şi în care el arăta totala înstrăinare a limbii „literare” „româneşti”, adică a limbii (neo)române de limba tradiţională românească, de limba poporului român, deci şi de limba moldovenilor. Autorul „Limbii noastre” (scrise de către el în manuscris cu litere latine) nu poate fi bănuit de „antiromânism” şi de „rusificare”. El a trecut prin acest şoc aflîndu-se în calitate de preot militar în cadrul trupelor ruseşti de pe frontul românesc antigerman unde s-a şi ciocnit de românismul liberal.

Prin această atitudine anti-moldovenească, care, de fapt, era o atitudine anti-românească sui generis, aceşti „romunculi” legitimau, practic, moldovenitatea şi, implicit, puneau bazele ideologiei antiromâneşti a moldovenismului. Autenticitatea moldovenească, cea moştenită din străvechime şi conservată nu numai în cronicele şi folclorul moldovenesc, ci şi în cotidianul ţărănesc al moldovenilor est-pruteni, a fost declarată „neromânească”, „rusească”, „bolşevică”. Păsăreasca euromă adusă şi impusă de către administraţia statului „român” modern peste moldovenime nu a putut fi primită de către aceştia. Ei vedeau şi simţeau cu toate fibrele discrepanţa izbitoare între „limba dulce-a mamei” şi păsăreasca fadă şi cazonă. Tocmai această opoziţie sociolingvistică şi chiar culturală a legitimat întru totul, în viziunea moldovenilor din partea locului, recurgerea lor la glotonimul de „limbă moldovenească”. „Limba moldovenească” ca negare a păsăreştii frunţuzite, nu ca negare a limbii româneşti celei din străvechime.

Românismul liberal şi produşii acestuia – euromii – au fost cei care au trasat o linie de demarcare netă, agresivă pe care tot ei au ridicat un zid între cei de la vest de Prut şi cei de la est de Prut. Un zid care a rămas de atunci încoace insurmontabil. Un zid care trece prin suflete şi prin minţi. Un zid mai înalt şi mai durabil decît zidul căzut al Berlinului. Zidarii îşi cunosc treaba.

Întreaga perioadă interbelică a constituit pentru marea majoritate a băştinaşilor basarabeni un efort de rezistenţă împotriva „euromizării”: moldovenii nu înţelegeau nicidecum să devină euromi. „Românul” a apărut în faţa lor nu ca frate – de limbă, de cultură, de simţire, de credinţă, ci ca un străin, ca purtător al unei alte culturi. Ba mai mult, după interzicerea de către statul modern român a calendarului bisericesc, moldovenimea basarabeană a înţeles că aceşti străini care vorbesc o limbă pocită de străinisme nu numai că sînt străini prin cultura lor, dar că şi sînt de altă credinţă, una care doar mimează Ortodoxia. Izgonirea de către statul „român” a calendarului bisericesc din Biserica Română a stîrnit proteste în masă în toată Moldova istorică (ceea ce demonstrează odată în plus specificul moldovenesc în raport cu ceilalţi români), dar mai cu seamă în Basarabia. Prigoana la care au fost supuşi creştinii ortodocşi, adică cei care au păstrat calendarul bisericesc în uzul lor liturgic, i-a întărit pe moldoveni în atitudinea lor pe puţin spus neîncrezătoare faţă de acei euromi care îşi spuneau din motive neştiute „români”. De atunci, printre moldovenii de la est de Prut sensul cuvîntului „român” a fost substituit de sensul conceptului de eurom, adică de produs al românismului liberal, al antiromânismului. Căci în administraţia civilă şi militară românească moldovenii basarabeni (iar între 1941 şi 1944 şi cei transnistreni) nu au văzut „fraţi”, ci euromi, nişte străini de neam.

Această atitudine de rezistenţă, izvorîtă din autenticitatea moldovenească, din simţirea străveche nealterată de experienţele anticreştine ale „românismului” liberal, a constituit, la nivel de conştiinţă de masă, de conştiinţă socială, un moldovenism nedoctrinar, neideologic, un moldovenism psihologic, moral şi chiar identitar. Putem afirma că agresiunea deculturalizantă a românismului liberal a stîrnit chestiunea identitară a moldovenismului, a generat mutaţii la nivel identitar în conştiinţa colectivă de sine a populaţiei băştinaşe de la est de Prut.

Din acel şoc cultural moldovenii nu şi-au revenit nici pînă astăzi. Lucru ce nu poate fi înţeles de către euromii care formează azi majoritatea societăţii statului „român” modern european. Nu că nu vor să înţeleagă. Pur şi simplu ideologia primitivă a euroromânismului nu oferă instrumente culturologice de analiză: tot ce nu corespunde la milimetru cu cadrul lor fad şi uşurel este îndată respins ca ceva străin, „neromânesc”. Cum şi este respinsă întreaga cultură şi istorie românească dacă nu izbutesc să le falsifice, adică să le adapteze percepţiei extrem de rigide şi de înguste a euromului.

Reacţia ţărănimii moldoveneşti la acest şoc cultural, a fost un „Nu!” răcnit împotriva românismului liberal, a felului de „român” fad, calp, măsluit, antiromân de firea lui artificială. Fără vreun recurs la dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. pe care le furnizează supra-abundent toate aceste domenii de cercetare şi de tezaurizare a experienţei poporului. Psihologic, moral şi cultural îi putem înţelege reacţia. Dar nu mai mult. Deşi şi aceasta este mult. Chiar suficient pentru a produce o fractură în spaţiul identitar.

Această reacţie, dar, înainte de toate, motivaţiile şi resorturile profunde ale acestei reacţii fireşti ale moldovenilor de la est de Prut, nu şi-au găsit pînă astăzi o expresie doctrinară, ideologică care să fie fundamentată consistent pe realităţile istorice, lingvistice, culturologice, etnografice, sociologice, geopolitice etc. ale acestei populaţii înstrăinate. Dat fiind în prin prezenta lucrare ne raportăm strict la doctrine, la ideologii, nu putem să abordăm vreo doctrină pozitivă a moldovenismului, deoarece nu cunoaştem nici un autor care să fi valorificat realităţile numite imediat mai sus.

* * *

Acest şoc cultural a fost, însă, aproape îndată folosit de „duşmanii de clasă” ai „burgheziei române” pentru a-i manipula pe moldoveni în lupta „proletariatului basarabean împotriva moşierului ocupant român”. Aşa, după încorporarea „Republicii Democratice Moldoveneşti” în statul modern român din martie 1918, a apărut în laboratoarele ideologice ale bolşevismului moldovenismul ca ideologie „identitară” pretins a „moldovenilor”.

„Moldovenismul” ideologic, confecţionat în replică la expansionismul românismului liberal, nu a izbutit să depăşească nivelul de cavernă. În loc să vădească românismul liberal drept monedă calpă a sforarilor oculţi, şi să îl trateze ca atare – ca fals împotriva identităţii româneşti – moldoveniştii s-au năpustit asupra lui cu toată furia bourului heraldic. Fără nici un discernămînt, fără a lucra cu bisturiul, fără a izbăvi grîul adevărului captiv din cătuşele pervertitoare ale europenismului fundamentalist şi anticreştin al românismului liberal. Moldovenismul ideologic parazitează pur şi simplu pe acel „Nu !” răcnit din adîncul nemincinos al inimii simple a ţăranului înşelat de acele „mărfuri fade, uşurele” care se erijau în postura de „eliberatori” şi „culturalizatori”. Şi la fel ca acel „Nu !” este lipsit practic întru totul de dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. întru sprijinul tezelor sale pe puţin spus aiurite.

Bunăoară, ideologia „clasică” a moldovenismului afirmă că moldovenii au o cu totul altă etnogeneză decît românii şi anume: moldovenii sînt slavi care au suferit o „românizare” de suprafaţă, iar limba „moldovenească” este, spre deosebire de limba română, o limbă slavă hiper-coruptă de influenţele limbii române de origine latină. În replică la (neo)română, dar după o metodologie echivalentă, inclusiv cu metodologia de fabricare a „limbii ucrainene”, moldoveniştii au încercat chiar să confecţioneze şi ei o „limbă moldovenească” pe baza împrumuturilor masive din limba rusă (deh, limbă slavă „înrudită”) şi a lexicului autohton. Astfel, a apărut „acreala chişetică” în loc de acidul uric, „şinşiancă” în loc de cincinal (după modelul rusesc „piatiletka”), „sinecost” în loc de preţul de cost (tot după modelul rusesc „sebestoimost’”); sau asemenea titluri (cu litere ruseşti) ca „Zădăşili zîdirii soţializmului” (Sarcinile construcţiei socialismului). În raport cu limba românească autentică această „moldovenească” este identică cu „ucraineana” în raport cu limba rusă.

Previzibil, moldovenismul de cavernă declară că el deţine toate dovezile, că istoria este de-a întregul de partea lui. Dar el nu are răspunsuri la cele mai elementare întrebări: dacă Eminescu este „un adevărat moldovan”, cum se explică atunci, cel puţin, asemenea versuri ale lui cum ar fi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” sau „De la Nistru pîn’la Tisa tot românu’ plînsu-mi-sa …”? Ţara Moldovei îşi trage numele de la numele rîului Moldova, afluent dinspre Carpaţi al rîului Siret. Deci, presupusul etnonim „moldovean”, derivat din toponimul „Moldova”, este unul de tip geografic (cum ar fi cel de american, siberian, balcanic, european, african, caucazian etc.). Cum se numeau pe sine acei oameni care au întemeiat acea ţară în valea rîului Moldova şi cum se numeau ei ca popor pînă a descăleca acolo? Căci la începuturi, Ţara Moldovei nu era „de la munte pînă la mare”, ci era doar în valea micului rîu Moldova şi de-a lungul versantului răsăritean al Carpaţilor – între Ţara Vrancei şi Ţara Şepeniţului (acum pe locul acestei ţări se află Bucovina şi întreaga regiune Cernăuţi). Dar cum se numeau pe sine locuitorii de acelaşi neam cu cei din Ţara Moldovei, dar care locuiau în ţările lor – Ţara Lăpuşnei, Ţara Orheiului, Ţara Tigheciului, Ţara Vrancei, Ţara Bîrladului? Căci nu se puteau numi moldoveni deoarece nu erau locuitori ai Ţării Moldovei din valea rîului omonim, dar toţi fiind de acelaşi neam.

Pentru moldovenişti, istoria moldovenilor începe numai în „1359” – anul de legendă al mitului fondator al Ţării, deşi anul recunoaşterii „internaţionale” este 2 februarie 1365 cînd coroana ungară a renunţat să-şi mai recupereze marca de graniţă „Ţara Moldovei” capturată de maramureşanul (nemoldovean, deci) „Bogdan Infidelul” cunoscut de către urmaşi drept Bogdan Întemeietorul Ţării Moldovei, un străbunic al lui Ştefan cel Mare. Circa 1100 de ani de pînă atunci sînt şterşi din istoria acelui popor care a întemeiat Moldova şi i-a asigurat dăinuirea. Avem deci, iarăşi un atentat la memoria istorică, la cinstirea părinţilor, la empatia firească faţă de înaintaşi, la moştenirea noastră care ne-a asigurat dăinuirea de peste un mileniu pînă la anul întemeierii ţării şi, prin urmare, existenţa noastră astăzi.

Şi după această dată, istoria „moldovenească” este extrem de selectivă: „Cazania” Sfîntului Ierarh Varlaam al Moldovei are numai denumirea ei ciuntită, pe cînd denumirea ei deplină, aşa cum a conceput-o autorul ei – „Cazania sau Carte românească de învăţătură pentru praznicele împărăteşti şi duminicile de preste an” – este neglijată cu desăvîrşire. Se trece cu vederea şi precuvîntarea scrisă de acelaşi sfînt ierarh moldovean la cartea sa – „Răspuns catehismului calvinesc” – în care el arată răspicat cui anume i se adresează el prin lucrarea sa teologică: „cătră toţi românii şi cîţi sîntu pravoslavnici întru această limbă rumânească în părţile ungureşti”. Şi nici o vorbă despre moldoveni. Sau cronicarii moldoveni sînt citaţi numai ciuntit, ocolindu-se cu multă grija, să zicem, lucrarea lui Miron Costin cu un titlu atît de moldovenesc ca „De neamul moldovenilor” în care el declară fără ocolişuri: „că noi toţi, şi moldovenii, şi muntenii şi cei din părţile ungureşti, toţi români ne răspundem”.

O ideologie cu adevărat durabilă, trainică are răspunsuri convingătoare, ştiinţifice, consistente moral, la orice problemă, la orice întrebare. Dar, evident, nu este cazul „moldovenismului”.

Moldovenismul ideologic ne lipseşte pe noi toţi, în primul rînd pe moldoveni, de întreaga noastră istorie, de întreaga noastră cultură, oferindu-ne în loc un proletcultism agresiv şi obtuz, avînd drept stindard incultura şi ignoranţa. Şi această incultură, această anti-istoricitate este declarată a fi „cultură moldovenească” autentică. Din cauza lenei intelectuale, deseori, chiar a agresivităţii anti-cărturăreşti de sorginte bolşevică, şi a iresponsabilităţii morale, a respingerii poruncii dumnezeieşti de a-ţi cinsti părinţii (şi pe cei imediaţi, şi pe cei din vremurile demult apuse), moldoveniştii refuzau şi, practic, continuă să refuze să-şi depună eforturile pentru a-şi însuşi cultura generaţiilor – a tuturor generaţiilor – strămoşeşti. Este vorba de respingerea unei culturi autentice, a unei culturi vrednice de a fi cunoscută şi însuşită. Şi nu numai de către urmaşii becisnici ai celor care au făurit-o. Moldovenismul ideologic are drept una dintre principalele sale sarcini să îndreptăţească şi chiar să eroizeze cantonarea moldoveniştilor în cea mai obscură şi confuză incultură şi ignoranţă istorică. Moldovenismul ne lipseşte şi de cultură, şi de istorie, reducîndu-ne la memoria unui „aici şi acum”, la memoria cel mult a ultimelor două generaţii – părinţii sovietici şi buneii interbelici. Celelalte circa 80 de generaţii sînt şterse cu toată stăruinţa şi îndîrjirea din cunoaşterea şi recunoştinţa noastră, a celor de la începutul veacului 21.

* * *

Ideologia moldovenismului a fost confecţionată în plin triumf al troţkismului (anii 1924-1932, cu prelungiri mai mult sau mai puţin consistente, dar latente, pînă în anul 1956 şi modernizat, într-o formulă mai potolită şi mai flexibilă, după 1994), liberalismul postmodernist avîndu-şi rădăcinile intelectuale şi morale tocmai în acel troţkism. Şi, în mod legic şi logic, moldovenismul veacului 21 poartă pecetea mentalităţii şi „moralei” autorilor săi – comuniştii troţkişti ca părinţii fondatori ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi, respectiv, ai ideologiei „de stat” a acesteia – moldovenismul proletcultist. Şi este extrem de revelator faptul că acest moldovenism a fost confecţionat în opoziţie strict simetrică faţă de ideologia de stat a României moderne – românismul liberal. Astfel, potrivit ideologiei moldoveniste interbelice, „cultura” moldovenistă („prolet-cultura” ei o numesc „cultură moldovenească”) se deosebeşte de „cultura românească” (aşa cum aceşti troţkişti o percepeau – în sens de românism liberal) prin faptul că prima este o „cultură a proletariatului şi a ţărănimii moldoveneşti revoluţionare”, iar cea de-a doua – românismul (liberal) – este falsa cultură a burgheziei române reacţionare.

Moldoveniştii (mai exact, troţkiştii) au înlocuit în mod viclean cultura, limba şi istoria românilor cu un surogat degenerat cum este românismul liberal, declarîndu-l pe acesta drept expresia firească şi deplină a poporului român. Definind astfel duşmanul (de clasă), a fost uşor ca ei să confecţioneze, potrivit metodologiei lor „clasiale”, o ideologie axată strict pe respingerea ontologică a românismului (liberal) – moldovenismul proletcultist. Din cauza acestei „specializări” foarte înguste, moldovenismul prolectcultist nu are idee de istoria, cultura şi limba autentică a poporului român şi nici nu bănuieşte că ar exista ceva diferit de euroromânism. Acesta cataloghează în mod automat şi fără un minim discernămînt orice manifestare a fenomenului românesc, inclusiv cele autentice, drept expresie a „pseudo-culturii româneşti burgheze şi reacţionare”. Orice: şi colinzile, şi „căluşarii”, şi scrierile lui Mihai Sadoveanu, şi fenomenul legionar laolaltă cu călăii acestuia – liberalii şi ţărăniştii interbelici cu toată clasa politică a României moderne etc. Ei sînt absolut simetrici cu „euromul” standard.

Astfel, moldovenismul proletcultist trece la rebut sau direct la „manifestări duşmănoase” orice ce ţine de sau adie a cultură românească. Tot ce este cu adevărat românesc este declarat principialmente nemoldovenesc şi chiar anti-moldovenesc. Şi ce rămîne atunci „moldovenesc”? Nimic. Chiar nimic. Iar pentru a umplea golul căscat, moldovenismul confecţionează surogate cu totul nemoldoveneşti, cea mai cunoscută mostră fiind dansul „Moldoveneasca” care nici ca ritm, nici ca melodie, nici ca costumaţie, nici ca mişcări nu are nimic în comun cu nici o zonă sau subzonă etnografică de la Est de Prut sau de Nistru, cu atît mai mult de la Vest de Prut. Acest dans este un banal gopac ucrainesc stilizat în spiritul marşurilor săltăreţe revoluţionare care pretindeau să exprime bucuria şi fericirea oamenilor muncii în cadrul Uniunii Sovietice.

Prin urmare, „cultura moldovenească” de factură troţkistă nu este altceva decît o incultură crasă şi agresivă a cărei debilitate irupe la paroxism chiar şi în comparaţie cu surogatele ejectate de euroromânism. Tocmai din această pricină, în viziunea proletcultistă şi, totodată, post-modernistă, a moldovenismului ideologic, incultura nu mai este incultură, ci o varietate de cultură. Tocmai în această inversiune de sensuri, mai exact, de abolire a sensului de cultură şi de istorie rezidă inconsistenţa intelectuală şi morală a ideologiei bolşevice a moldovenismului. Dacă incultura este deja o varietate de cultură, iar lipsa de memorie este o varietate de memorie, atunci avem de a face cu o perversiune proprie post-modernismului şi produsului său politic – liberalismul (pentru a cărui combatere a şi fost proiectat acest moldovenism). Pentru liberalism (post-modernism) nu există răul ontologic şi nici binele ontologic. Răul devine în viziunea acestuia o varietate a binelui, patologia nu mai e patologie, ci o varietate a sănătăţii, păcatul nu mai este păcat, ci este o varietate a virtuţii, de unde avem şi, să zicem, homosexualitatea ca o varietate a firescului. Exact după cum moldovenismul proletcultist proclamă incultura crasă drept varietate a culturii.

Aici ar fi cazul să menţionăm că troţkismul nu este altceva decît o versiune pentru uzul „proletariatului” a liberalismului sfîrşitului veacului 19. Or acesta din urmă constituie originea metodologică şi axiologică a „românismului” liberal, a euroromânismului, mai exact, a antiromânismului. Şi nu este deloc de mirare că moldovenismul de sorginte troţkistă, fiind, sub aspect metodologic şi moral, „nepot de frate” al liberalismului şi „văr” cu euroromânismul, are drept duşman tocmai cultura şi istoria, iar, ca ţintă de doborît – credinţa ortodoxă a poporului nostru; acea credinţă, acea Biserică căreia poporul nostru îi datorează întru totul existenţa sa şi dăinuirea în istorie, acea credinţă care ne face pe noi oameni. Oare nu moldoveanul Eminescu a constatat cu concisa-i genialitate că „Biserica Ortodoxă este mama poporului român”?

Lipsa deplină şi desăvîrşită a oricărui recurs la Ortodoxie este firească pentru moldovenismul proletcultist: fiind produsul ideologiei anticreştine a troţkismului (la fel ca şi euroromânismul), în acest moldovenism doctrinar nu îşi are locul Ortodoxia, Dumnezeu-Sfînta-Treime, Hristos-Dumnezeu-şi-Om, legea strămoşească nu reprezintă nici temeiul, nici scopul, nici năzuinţa, nici trăirea, nici structura sufletească şi duhovnicească a „moldoveanului” confecţionat de ideologia troţkistă a moldovenismului. Ca şi troţkismul, moldovenismul nu are nevoie – în final – de oameni, ci de animale dotate cu raţiune ca să poată înţelege ordinele stăpînilor. Căci „proletarul”, în viziunea troţkistă, nu trebuie să aibă vreo cultură, vreo umbră de memorie istorică. El are nevoie doar de „proletcultură”, adică de o anticultură – deculturalizantă, abrutizantă, dezumanizantă.

La fel ca şi românismul liberal, moldovenismul proletcultist are ca efect desfiinţarea deplină ca popor a celor care îi vor da crezare şi îşi vor lăsa minţile încătuşate în chingile strivitoare ale inculturii. Ca urmare, aceştia vor degenera din popor într-o populaţie, nu numai în sens statistic (căci poporul este cultură, iar populaţia este statistică pentru contabilitatea proprietarilor de ferme umane), dar şi în sens „zoologic” – în faună locală. Doar animalele dotate cu raţiune nu au nevoie de memorie istorică şi nici de cultură.

Confruntarea reciproc aneantizantă dintre moldovenismul proletcultist  şi românismul liberal (românismul oficial al societăţii „statului modern român”) pare să fi fost preprogramată. Fiecare dintre aceste două ideologii distrugătoare de popor îşi obţine efectele pentru care ele au fost proiectate fiecare în „zona sa de influenţă”: la est şi, respectiv, la vest de Prut. Şi din această confruntare au de pierdut – existenţial – toţi, şi cei care se socot români, şi cei care se socot „moldoveni neromâni”. Au de cîştigat numai cei care au nevoie de animale dotate cu raţiune şi aceasta limitată la înţelegerea poruncilor stăpînilor.

~ 4 ~

Pentru a completa tabloul, trebuie să pomenim încă două doctrine ale românismului. Una îi are ca exponenţi pe M. Eliade, L. Blaga, O. Goga, B. P. Haşdeu, unii teoreticieni ai mişcării legionare şi alţii. Aceşti gînditori fac apel la un concept inexistent în realitate şi principialmente neverificabil – „substanţa etnică”, „matricea ancestrală” etc. Conform acestei doctrine, fiecare popor are dintru începutul existenţei sale „multi-milenare” un dat, o matrice imuabilă, inalterabilă, indestructibilă decît numai prin genocid. Şi această matrice trece prin istorie şi de care se agaţă tot soiul de influenţe mai mult sau mai puţin pasagere, în particular, în cazul românilor, Ortodoxia. „Omul românesc” este păgîn, dacic, peren. Pentru moment poate fi şi ortodox, sau greco-catolic, sau iehovist sau chiar liberal sau comunist. Căci, chipurile, nimic dintre aceste „influenţe” nu poate să-i altereze „substanţa etnică”.

Vulgarizatorii acestei doctrine (N. Săvescu, „Roxin” şi compania) sînt tocmai aşa-numiţii protocronişti, daco-maniacii care nu au nici o tangenţă cu ştiinţa – nici cu cea a istoriei, nici cu lingvistica, nici cu etnografia. Ei propun în loc de ştiinţă (în loc de cultură, de istorie, de lingvistică etc.) nişte opuri stoarse din minţi inflamate care nu depăşesc, în caz optim, condiţia de „phantasy” de cea mai joasă speţă, ca un afront adus chiar şi producţiei de altă dată descience fiction. O cu totul altă temă este scopul pe care ei îl urmăresc şi cine într-adevăr sînt sponsorii lor politici. Spre deosebire de daco-paţi, fondatorii citaţi ai românismului păgânesc cel puţin îşi luau vînt în elaborările lor, pornind de la nişte autenticităţi etnografice, folclorice, lingvistice, istorice. Ei greşeau. Dar ei nu manipulau şi nici nu trişau spre deosebire de vulgarizatorii lor.

* * *

Fenomenul românesc s-a clădit, însă, şi este produsul prin excelenţă al unui românism cu totul diferit de cele numite mai sus. Este vorba de ceea ce aş defini drept românismul ortodox. Exponenţii lui sînt milioanele de români cîţi au asigurat dăinuirea în jurul Carpaţilor şi a Dunării a fenomenului românesc dintre care îi putem numi cu recunoştinţă pe asemenea titani ca autorul Mioriţei şi autorii întregului folclor românesc cu toate variantele lui încrucişate organic între ele – moldovenească, muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, crişăneană, maramureşeană, voziană, – Eminescu, voievozii noştri creştini Sf. Ştefan cel Mare, Sf. Constantin Brîncoveanu, Sf. Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu etc., cronicarii moldoveni, Sfinţii Ierarhi Varlaam, Dosoftei, Glicherie, sfinţii care s-au nevoit pe pămînturile strămoşeşti de orice limbă maternă ar fi fost ei (cum ar fi Sfîntul Paisie Velicicovschi, numit în Rusia „al Moldovei”), I.Creangă, N. Ionescu, M. Vulcănescu, D. Stăniloaie, unii gînditori ai mişcării legionare şi foarte mulţi alţii care s-au răpus pentru „lege, neam şi ţară” (lege în sensul vechi, cel de credinţă) pe cîmpurile de bătălie militară şi/sau spirituală, înfruntînd fie expansiunea mahomedană fie, mai des, cea europeană în persoana catolicismului – ungurii şi leşii.

Contribuţia moldovenească la fenomenul românesc este substanţială, dacă nu covîrşitoare. Cred că nu este vreun domeniu, vreun aspect al acestui fenomen care să nu fi beneficiat de contribuţia moldovenească. Sondajele din România arată că românii îl socot pe domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare ca cel mai mare român, iar pe Mihai Eminescu drept cel mai mare poet român. Enescu şi Porumbescu, Ibrăileanu şi Sadoveanu, Petru Rareş şi Vasile Lupu, mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, Corneliu Zelea-Codreanu şi nenumăraţi mulţi alţii. Fără aceştia fenomenul românesc nu că nu ar fi fost complet sau r fi fost sărăcit. El nu ar fi existat deloc. Bineînţeles, că şi aportul celorlalte ramuri ale neamului românesc este important, necesar. Tocmai fără aportul lor fenomenul românesc ar fi fost sărăcit şi incomplet. Dar acest aport este exclusiv la românismul ortodox. Nu la cel păgânesc. Cu atît mai mult la cel liberal (antiromânesc).

Desfiinţarea românsimului ortodox nu poate fi obţinută decît numai prin extirparea din el a măduvei moldoveneşti. Iată de ce pseudo-românismele – cel liberal şi cel păgânesc – sînt eminamente şi anti-moldoveneşti. Şi moldovenimea neideologizată simte „din rărunchi” această primejdie de moarete din partea acestor false românisme, autentice antiromânisme. Şi se revoltă. Şi se împotriveşte. Aşa cum înţelege. Aşa cum simte.

Românismul ortodox nu este ideologie. Este o viziune ştiinţifică, prin prisma identităţii ortodoxe de om, asupra experienţei creştinilor din această parte a lumii – spaţiul carpato-pontic – de la începuturile lor şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Este echivalentul a ceea ce la ruşi se cheamă „russkaia ideia” – ideea rusă. Acest concept-emblemă al culturii identitare ruseşti declară drept unică piatră de temelie a „rusităţii” responsabilitatea statului ruşilor pentru perpetuarea Ortodoxiei ca singurei credinţe revelate de către Dumnezeu tuturor oamenilor. Ruşii sînt ruşi atît timp cît ei sînt nu numai ortodocşi, dar şi protectori ai Ortodoxiei în acestă lume, mai exact, ai instituţiilor societăţii care împiedică lucrarea în lume a „tainei fărădelegii”. Bineînţeles, acest concept-cheie nu mai face parte din mentalul colectiv al populaţiei majoritare din Federaţia Rusă şi este cu totul străin actualilor găzdaşi ai Kremlinului. Această „idee rusă” a fost expulzată din Rusia încă în martie 1917 prin lovitura de stat care l-a detronat pe Sfîntul Împărat Nicolai II şi a pregătit terenul pentru instaurarea terorii roşii a bolşevismului leninist-troţkist.

Românismul ortodox reprezintă reacţia firească a unui popor, a celor care nu se lasă înstrăinaţi de experienţa lor istorică, de cea a înaintaşilor lor, de credinţa mîntuitoare, de simţul înnăscut al Adevărului – căci în fiecare suflet trăieşte chipul şi asemănarea Creatorului, chipul lui Iisus Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa.

„Românismul” liberal, cel promovat cu atîta îndîrjire şi, deseori, chiar cu impertinenţă de către exponenţii clasei politice din România (căci „românească” nu avem nici un temei să-i spunem, deoarece această clasă politică este chiar mai antinaţională decît cea din Republica Moldova) are şanse de izbîndă la est de Prut numai odată cu deznaţionalizarea deplină prin descreştinare a băştinaşilor locului sau în cazul în care moldovenismul proletcultist nu va fi cumva mai eficient în descreştinare şi deznaţionalizare decît euroromânismul. Căci aceşti băştinaşi mai sînt, deşi într-o măsură mereu în scădere, exponenţi ai românismului ortodox fără să îl numească aşa, deoarece etnonimul de „român” este tot mai intens şi aproape de limita ireversibilităţii compromis şi devalorizat de propaganda brutală a pseudo-românismului liberal, mai exact, a anti-românismului europeoid, anticreştin şi antihristic.

Aici este cazul să reproducem un citat foarte grăitor din moldoveanul Eminescu:

„Dar, domnilor, mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi nu aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.” („Din manuscrise”. Opere, vol. IX, pp. 459-460.)

„Românismul” liberal, secondat de versiunea hiper-vulgară a românismului păgânesc, au în calitate de unic şi principal duşman anume românismul ortodox, mai exact, valorile lui – cele supreme – Ortodoxia, memoria şi experienţa istorică a românimii. Scopul acestor două ideologii este desfiinţarea definitivă şi ireversibilă a oricărei umbre de românism autentic ca expresie fidelă a Ortodoxiei. Este desfiinţarea fenomenului românesc ca atare. Este etnocid.

Unionismul, ca ideologie, este folosit de la 1859 încoace ca un produs al românismului liberal prin care se urmăreşte strict înrobirea şi celor de la est de Prut de către oligarhia financiară antiromânească care deţine în proprietate monopolistă „Statul Român Modern” – de la întemeierea lui pînă la căderea lui sub regimul sovietic şi care l-a preluat după 25 decembrie 1989 (căci „revoluţia” „decembristă” s-a făcut tocmai pentru a reinstitui acest monopol). Cei de la vest de Prut sînt înrobiţi din 24 ianuarie 1859 şi care se află astăzi în faza terminală a deznaţionalizării lor prin descreştinare masivă şi ontologică – metoda esenţială fiind înlocuirea Ortodoxiei adevărate cu un aliaj anticreştin şi antihristic al ecumenismului, serghianismului şi filetismului. Unionismul nu poate fi necondiţionat aşa cum ni-l prezintă unioniştii de meserie sau cei înşelaţi de propaganda euroromânismului. Problema unionismului poate fi abordată (nu zic şi „rezolvată”) numai şi numai de pe poziţiile Ortodoxiei, dacă vreţi, ale românismului ortodox. În caz contrar, unionismul nu este nimic altceva decît etnocid, iar în cazul aplicării lui forţate este şi genocid al românilor, inclusiv al celor de la vest de Prut: după „unire” nu va mai fi nevoie de români în general – acum ceea ce a mai rămas din români serveşte doar ca momeală pentru moldovenii nemoldovenişti (adică pentru cei autentici) de la est de Prut.

La ora actuală, adică după 1990 încoace, românismul liberal este ideologie de stat atît în România (de fapt, în „statul „român” modern”), cît şi în Republica Moldova (cu o oarecare repliere în perioada guvernării lui Voronin). Românismul ortodox este prigonit în „România” prin faptul că este marginalizat la maximum. Românismul păgînesc este sprijinit de unii exponenţi ai clasei politice „româneşti”, dar, mai cu seamă, din străinătate. În Republica Moldova moldovenismul proletcultist este brand-ul politic a cîtorva partide, principalul dintre care este partidul socialiştilor din Republica Moldova (celelalte sînt partidul comuniştilor din Republica Moldova, partidul „Patrioţii Moldovei”, partidul social-democrat din Moldova şi alte cîteva, toate fiind fie în opoziţie parlamentară, fie în cea extra-parlamentară).

Românismul liberal a „evoluat” de la generaţia dezaxată a paşoptiştilor care mai sinceri, care mai vicleni, şi precursorii spirituali ai acestora („şcoala ardeleană” a „românilor” greco-catolici gen Petru Maior, Treboniu Laurian şi alţii) la ceea ce azi avem în scriitura degenerescent-intelectualistă, antihristică şi antiromânească a patapievicilor, margandreilor, baconschilor, vulpedanilor – numele lor e legiune. Moldovenismul, însă, a evoluat în sens invers: de la tot soiul de moldovenişti gen Kornfeld şi Rafalovici sau Mohov şi Sovetov la pragmatici ca Stati şi Nazaria (deşi mai persistă urmaşi mai mult sau mai puţin fideli sau conştienţi ai moldovenismului troţkist în asemenea propagandişti ai „moldovenismului” ca Şornikov şi Voronin). Moldoveniştii de astăzi recunosc cu toată dezinvoltura că limba român(easc)ă şi cea moldovenească se deosebesc numai prin denumire şi că moldovenii lor (ai moldoveniştilor) au foarte mult în comun cu românii – şi etnogeneză, şi etnografie, şi istorie, şi cultură şi persoane emblematice, deşi, oricum, au şi un pronunţat specific psihologic şi identitar, ceea ce le permite să insiste asupra „moldovenităţii” lor separate de românitate. Oricum, problemaproletcultismului este încă departe de a fi depăşită.

Spre deosebire de doctrinele plurale ale românismului (deci, avem nu un românism, ci, după cum am văzut, avem cîteva românisme reciproc incompatibile şi reciproc desfiinţătoare), există, deocamdată, o singură ideologie deplin închegată a moldovenismului – cea proletcultistă. Este adevărat că după 1994, cînd la putere în Republica Moldova a venit partidul agrar-democrat alcătuit din preşedinţii colhozurilor sub îndrumarea foştilor nomenklaturişti ai partidului comunist al Moldovei, s-a lansat, destul de sfios, o lucrare de modernizare a moldovenismului interbelic. Acest proces, însă, nu s-a soldat, pînă în prezent, cu vreo sinteză care să corespundă cît de cît unor minime rigori ştiinţifice.

Moldovenismul întrucîtva modernizat (de fapt, parţial adaptat la noile realităţi geoculturale) nu este deja anticreştin, dar este neştiinţific, deşi nu este anti-ştiinţific ca versiunea vulgarizată a românismului păgânesc. Asumarea valorilor pe care le exprimă şi le mărturiseşte românismul ortodox poate constitui un răspuns ferm, invulnerabil, indestructibil şi mărturisitor dat propagandei viclene şi antinaţionale a celor două ideologii anti-româneşti pretins româneşti, dar şi „moldovenismului” proletcultist. Această asumare, odată cu valorificarea smerită şi recunoscătoare a moştenirii şi experienţei spirituale, culturale, istorice pe care o tezaurizează Ortodoxia – nu numai în spaţiul românesc, dar în întreaga lume odinioară ortodoxă – poate servi drept piatră de temelie la rezidirea statalităţii populaţiei de la Răsărit de Prut, izbăvindu-o din starea de populaţie şi redîndu-i statutul pierdut de popor. Căci populaţia este obiect al statisticii, iar poporul este un subiect al culturii. Iar fără această subiectualitate culturală nu poţi fi subiect al istoriei. Poţi fi doar animal dotat cu „raţiune”, şi aceea una animalică, de dobitoc.

Acesta ar fi un prim răspuns la problema identităţii băştinaşilor de la est de Prut. Este şi o mărturisire de credinţă.

Note:

[1] http://sputnik.md/editorialist/20160310/5139846.html

[2] Vezi mai pe larg această problemă prezentată în prefaţa la Alexandru Moraru, Benedict Ciubotaru. “Garda de Fier în Basarabia”, Ed. „Iulian”, Chişinău, 2011 sau :https://hristofor.wordpress.com/2016/05/09/altfel-despre-miscarea-legionara-1/#_ftnref2

[3] Theodor Codreanu. Dubla sacrificare a lui Eminescu. Editura Civitas, Chisinău, 1999.

[4] Nu vedem nimic rău în faptul în sine al unirii neamului românesc sub o singură stăpînire românească, atunci cînd această stăpînire este a neamului, exprimă întru totul interesele neamului izvorîte din valorile lui fundamentale. Aceste condiţii însă nu se pot observa sub nici un chip în cazul lui 1859, eveniment pe care îl calificăm drept nefast din pricina scopurilor pe care le-au urmărit arhitecţii acestui stat, nefast prin rostul esenţialmente antiromânesc conferit de către meşterii întregii lui structuri instituţionale şi „identitare” – anticreştinismul şi, iminent, antiromânismul. Grăitoare este în acest sens şi atitudinea faţă de stăpînirea instaurată în 1859 – a marelui gînditor Eminescu. – a se vedea mai amănunţit A. Moraru, B. Ciubotaru – op.cit..

Comentarii

Sergiu Ungureanu

Sergiu Ungureanu

Născut în Ţara Moldovei. Activ, hotărît, interesat de fenomenul politic în Moldova şi în lume. Am un acutizat simţ al dreptăţii şi vred că libertatea şi adevărul trebuie să domine peste tot. Creştin ortodox precum toţi înaintaşii mari care au ap...

Ultimele articole