Sfântul

Opinile evidențiate în acest articol aparțin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă pozitia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

(de Silvia Ursache)

Uşa băcăniei se deschise şi în prag apăru un băietan ciufulit, cu o traistă vărgată la şold.

– Bună ziua, nenică! rosti el cu îndrăzneală, păşind pragul. Pot să intru?

– Cum să nu, poftim de intră, îl invită binevoitor bacangiul. Ce doreşti? Am primit astăzi ulei proaspăt, chibrituri şi săpun. Se zice că e din seu de balenă…

– N-am venit la oraş după cumpărături, ci vreau să intru la şcoala de sfinţi. Nu ştii cumva unde o pot găsi?

Bacangiul făcu ochi mari.

– O şcoală de sfinţi? repetă el ca să se convingă că auzul nu-i joacă festa.

– Da, da, anume de sfinţi, confirmă băietanul cu multă fermitate.

– Cine ţi-a spus că în oraş la noi poţi găsi aşa ceva? se miră bacangiul.

– Păi… nu mi-a spus nimeni, dar m-am gândit că într-un oraş mare ar trebui să fie şi o şcoală de sfinţi. Ştii, nenică, Pintilie Pădurarul, care mi-a fost şi tată adoptiv, m-a învăţat să citesc şi, când am împlinit 12 ani, înainte de a se duce la cele veşnice, m-a chemat şi mi-a dat o carte care se numeşte Vieţile Sfinţilor. În ea am citit despre multe minuni săvârşite de aceşti oameni, cărora li se spune sfinţi. Unii din ei puteau lecui orişice boală, alţii puteau zbura fără aripi sau îi hrăneau pe cei flămânzi doar cu o fărâmă de pâine. În acea carte am mai citit şi despre multe alte minuni. Şi, ca să vezi, diavolul nu avea nici o putere asupra acelor oameni! Tare aş vrea să fiu şi eu ca ei! Să pot face mult bine şi să le pot veni de hac necuraţilor, care, după moartea pădurarului, Dumnezeu să-l ierte, îmi pun beţe în roate şi mă ispitesc la orice pas. Din cauza lor am fost nevoit să-mi iau drumul în cârcă şi să plec în lumea mare, căci rămânând singurel în pădure nu mai aveam nici o scăpare de ispitele cornoraţilor. M-am oprit să slujesc la stâna unor ciobani, dar nici acolo nu mi-am găsit liniştea. Ba-mi răsturnau găleata plină cu lapte, ba-mi aruncau balegă în ea, ba se băgau în turma care căpia şi se împrăştia în toate părţile, de abia reuşeam să o adun de prin hârtoape.

– Cu mare părere de rău, nu te pot ajuta cu nimic, băiete. N-am auzit să fie vreo şcoală de sfinţi pe aici. Dar te-aş sfătui să-l întrebi şi pe preotul nostru. E un om cucernic şi cărturar. Poate te-a îndruma mai bine decât mine.

– Bogdaproste, nenică. Poţi să-mi spui cum să-l găsesc?

– Ieşi din băcănie şi ţine drumul drept înainte spre deal, până vei da de biserică. Lângă ea se află şi casa preotului.

– Rămâi sănătos şi Doamne ajută! îi mulţumi băiatul.

Apoi ieşi din băcănie şi, ţinând calea înainte, peste vreo jumătate de oră ajunse la biserică. Lângă ea văzu şi casa preotului. Bătu cu multă îndrăzneală în poartă. În scurt timp, se înfăţişă şi parohul, părintele Zosima. Acesta îi cunoştea bine pe toţi orăşenii, şi văzând în faţa porţii un băiat străin, ridică mirat sprâncenele.

– Ce vânt te-a adus prin părţile noastre, tinere? îl întrebă curios preotul.

– Bacangiul mi-a spus că dumneata m-ai putea îndruma cum să mă înscriu la o şcoală de sfinţi. Vreau să devin şi eu sfânt! Sunt gata să fac orice, doar să mă înveţe cineva cum să mă sfinţesc.

Auzind acestea, preotul rămase mirat. În viaţa lui nimeni nu i se mai adresase cu o asemenea rugăminte. Ia năpastă, ce să-i răspundă acestui băiat naiv şi puţin cam straniu? Dar peste un scurt timp se regăsi şi îi zise:

– Tinere, din câte ştiu, o şcoală de sfinţi nu există. Nici în orăşelul nostru, nici în alte oraşe mai mari, nici chiar în cetatea de scaun a ţării, şi nici nicăieri pe lume. Uneori, oamenii se sfinţesc prin harul Duhului Sfânt, ducând o viaţă duhovnicească. Eu sunt doar un preot mirean, şi aş putea să te învăţ canoanele vieţii creştineşti – Cele Zece Porunci şi alte lucrări bineplăcute lui Dumnezeu. Dar chiar şi îndeplinind toate acestea, să-ţi făgăduiesc că vei deveni sfânt nu pot, unul Dumnezeu le decide pe toate.

Atunci tânărul căzu în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, zise:

– Părinte, eu sunt gata să fac orice mi-i porunci, numai învaţă-mă, totuşi, cum să devin sfânt! Am auzit că preoţii au har şi se pricep la cele sfinte. Sunt voinic şi harnic, pot munci mult şi bine, şi-ţi voi sluji oricât mi-i spune… de dragul sfinţeniei.

Părintele strângea nedumerit din umeri, neştiind cum să-i explice flăcăului că orice ar fi gata să facă acesta, nu-i poate garanta sfinţenia nicidecum.

Între timp, de poartă se apropie preoteasa, care, aflându-se în preajmă, auzise discuţia celor doi. Fiind o femeie rea, lacomă şi vicleană, pricepu îndată cum stau lucrurile şi grăi următoarele către flăcăuaş:

– Eu ştiu cum ai putea deveni sfânt! Dar ar trebui să-mi slujeşti pentru aceasta 15 ani pe degeaba şi să îndeplineşti tot ce ţi-oi porunci fără a cârti vreodată! Eşti gata de o astfel de jertfă?

– Da, sunt gata să fac tot ce mi-i spune, numai să mă înveţi cum să devin sfânt, dar numai cu condiţia că îmi dai garanţie că aşa va fi.

– Du-te şi te culcă în paiele din grajd, iar mâine dimineaţă, dacă nu te vei răzgândi, vom semna chiar şi un contract. Totu-i foare simplu: de la tine se cere muncă şi ascultare timp de 15 ani, iar de la mine – garanţia că vei deveni sfânt. Pot chiar să-ţi jur că, dacă nu încalci înţelegerea, te vei sfinţi îndată ce vei termina slujba la mine. Îţi convine?

– Desigur, exclamă bucuros flăcăul, după care intră în grajd, unde se ospătă din puţinul ce-l avea în traistă şi adormi buştean pe o scârtă de paie.

Preotul intră în casă amărât la culme şi începu să o certe pe preoteasă pentru târgul nesăbuit pe care îl făcuse cu flăcăul. El îşi dădea seama că tânărul e venit de departe, din sânul naturii, că e naiv şi lipsit de isteţime, şi habar n-are de răutatea şi meschinăria omenească. Părintele încercă să-i amintească preotesei că e mare păcat să minţi, mai ales în ce ţine de cele sfinte, şi că ar trebui să-şi domolească hapsânia din suflet. Dar preoteasa prinse a se jura că n-are de gând să-l mintă pe acest flăcău naiv. Ea se destăinui că avea intenţia să-i ticluiască prostănacului un asemenea contract, încât el să nu poată rezista şi să plece singur peste un timp oarecare.

– Dar, între timp, prostănacul ne va argăţi cu multă tragere de inimă şi cel mai important e că nu-i vom fi datori cu nimic. Unde în zilele noastre mai poţi găsi un argat care să-ţi lucreze degeaba? se bucura preoteasa.

În acea noapte, ea nu închise un ochi şi întocmi un zapis de câteva pagini, unde cu lux de amănunte erau prevăzute toate îndatoririle noului argat: să facă curat în casă, să ajute la pregătitul mâncării, să îngrijească vitele şi orătăniile, să le dea de mâncare, să facă cumpărături, precum şi multe alte treburi mărunte pe care le cere gospodăria. Drept plată, argatul urma să primească puţină mâncare doar de două ori pe zi şi un rând de haine o dată la trei ani. În schimb, dacă flăcăul va reuşi toţi cei cincisprezece ani să îndeplinească ce i se cere, fără a zice măcar o dată cuvântul „nu”, chiar în ziua următoare preoteasa îi va dezlega taina sfinţeniei şi acesta va putea deveni sfânt.

Odată cu zorile se trezi şi părintele Zosima. Văzând dâra de lumină ce se strecura sfioasă prin crăpătura uşii de la bucătărie, intră înăuntru şi o văzu pe preoteasă aplecată deasupra mesei.

– Ce te-ai trezit, femeie, cu noaptea în cap?

– Zici că m-am trezit prea devreme? Să ştii că nici nu m-am culcat încă.

– Şi ce-ai făcut, mă rog, toată noaptea? Văd că ai ars, între timp, un mănunchi întreg de lumânări!

– Ce-ai face mata fără mine, părinte, femeie atât de pricepută şi descurcăreaţă cum sunt? Cum îţi închipui: Dumnezeu ne-a trimis un argat voinic şi harnic, dar mata erai gata să-l laşi să plece în lumea mare! Nu ţi-ai dat seama că am dat de o comoară?

– Ia lasă tu judecata asta stâlcită, măi femeie, că nu se ştie cine ni l-a trimis – Dumnezeu ori satana, ca să ne ispitească. Nu cred că ai făcut bine ce ai pus la cale. Îmi pare că băietanul de acum s-o fi căit de cele grăite ieri pe negândite şi de mult şi-o fi luat tălpăşiţa. Păcat că ai ars lumânările degeaba.

– Nu fi aşa zgârcit, părinte. Pe un mănunchi de lumânări ai fi luat un galben, pe când băiatul, dacă va argăţi la noi vreo zece ani fără să fie plătit, ne va aduce un venit de câteva mii de galbeni. Iar dacă va lucra toţi cincisprezece, să ştii că prindem bine la osânză. Iar spre sfârşitul sorocului voi şti să-i fac eu zile fripte, că va uita şi de sfinţenie, şi de numele pe care îl poartă…

– Uite ce, femeie, zise preotul, scărpinându-se la ceafă. Dacă a venit la noi cu o astfel de rugăminte, să mă ierte Domnul, dar adaugă în contractul cela al tău, la capitolul obligaţiuni, şi ajutorul în biserică. Poate asta mai degrabă îl va duce la  sfinţenie.

– Că bine zici, părinte! Dacă e să păcătuim, s-o facem împreună, ca nu cumva să ne despartă Domnul pe ceea lume, trimiţându-ne pe unul în rai şi pe celălalt – în iad.

Văzând că afară se luminase de acum, preoteasa, după ce ticlui contractul, îşi îndreptă paşii spre uşa grajdului, unde se aciuase decuseară Sfântul, căci aşa îl botezase ea în gând pe flăcăuaş. Intră cu ferma convingere să-l trezească, să-i arate contractul ca să-l semneze, şi apoi să-l pună imediat la lucru. Dar ce-i văzură ochii? Toate vacile se înfruptau deja voioase din fânul înmiresmat din iesle, iar băietanul ţesăla sârguincios calul, fredonând o melodie veselă.

– Bună dimineaţă, băiete!

– Bună să-ţi fie inima matale!

– Văd că te-ai apucat de lucru cu noaptea în cap, fără niciun fel de garanţie.

– D-apoi dacă la stână m-am deprins să dau oile la strung la cântatul cocoşilor! Te-am crezut pe cuvânt, că doar eşti preoteasă şi nu poţi să minţi.

– Îmi place că eşti harnic şi cred că va fi uşor să ne înţelegem. Iată şi contractul despre care vorbeam ieri, cu tot cu garanţii.

– Citeşte-l mata, te rog, că eu sunt cu mâinile murdare.

Preoteasa i-l citi şi îi explică amănunţit ce are de făcut zi de zi timp de 15 ani. Îi aminti apoi că dacă îndeplineşte tot ce i se cere fără a spune măcar o dată „nu” în tot acest răstimp, drept plată va deveni sfânt în ziua când se vor împlini cei 15 ani de la încheierea contractului. În acea zi, preoteasa se obliga să-i dezvăluie taina ritualului de sfinţire.

– Mă învoiesc, zise ferm băiatul, dar te rog să nu mă minţi!

– Cum să te mint eu, preoteasă fiind? Crezi că mi-ar plăcea să ard după moarte în flăcările iadului, iar dracii să mă străpungă cu furcile? Fii pe pace, că totul va fi aşa precum ne-am înţeles, ai să vezi.

După ce îşi puse hotărât semnătura în locul indicat de preoteasă, flăcăul reveni la munca lui, iar jigodia de femeie, strângând satisfăcută la piept preţioasa hârţoagă, ieşi din grajd cu paşi grăbiţi.

Din acea zi, începu o viaţă de coşmar pentru săramnul băiat. Se scula în fiecare zi cu noaptea în cap, hrănea şi grijea toate animalele şi orătăniile, apoi ducea vacile la cireadă. După aceea, cu un coş cât el de mare, se îndrepta spre piaţă, la cumpărături. Venind acasă, nici nu reuşea să îmbuce bine resturile de mâncare rămase de la masa preotului, că imediat era pus să-l ajute pe bucătar la pregătirea dejunului, apoi a prânzului şi a cinei. Printre curăţatul cartofilor, tăiatul şi spălatul legumelor şi al verdeţurilor, trebuia iarăşi să hrănească orătăniile, să strângă ouăle din poiată, să măture ograda, să prăşească prin grădină, să ducă sacii cu grâu la moară, să scoată apă din fântână şi s-o ducă la bucătărie, şi încă multe alte treburi mai mari şi mai mărunte care existau în gospodăria unui om înstărit precum era părintele Zosima. Iar în zilele de sâmbătă şi duminică, pe lângă toate celelalte, îl mai ajuta pe diaconul Vasile la biserică.

Lucrul acestă băiatul îl făcea cu o deosebită plăcere, crezând că-l face pentru Domnul. Şi era atât de harnic, că oriunde îţi aruncai privirea, acolo era Sfântul. Aşa îi zicea de acum toată lumea din acel orăşel, căci vestea despre dorinţa lui de a deveni sfânt se răspândise prin împrejurimi. Oamenii îl iubeau, căci era întotdeauna vesel, bun la suflet şi săritor la nevoie. Deseori îl puteai vedea pe drumul dinspre pădure, ducând în spate lemnele vreunei bătrânele, sau împărţind din scunda lui porţie ceva de-ale gurii cu vreun copil sărman… Iar în nopţile cu lună, deseori stătea pe marginea ieslei şi se ruga cu mâna pe inimă.

În munci grele, din zori şi până în noapte, treceau anii. Averea părintelui Zosima şi a preotesei Eudochia sporea văzând cu ochii. Ţineau de acum vreo 20 de vaci, vreo 50 de porci şi două perechi de cai sprinteni şi voinici. Iar găinilor, raţelor, gâştilor şi curcanilor de mult le pierduseră numărul, ca să nu vorbim de vistieria preotului, care era plină cu galbeni. Preoteasa îşi punea numai veşminte din mătăsuri şi catifele scumpe, iar pe mâini avea mai multe inele decât degete. Lumea se minuna de toate acesta, mai ales boierul Mahaleanu, de câte ori venea la biserică, îi zicea părintelui Zosima:

– E-he-hei, părinte, ai agonisit atâtă avere, că degrabă te faci boier ca mine! Ce noroc e să ai parte de un asemenea argat! Pe tot ce pune Sfântul mâna, Dumnezeu pune mila. N-ai putea să mi-l dai şi mie măcăr pe o lună? Nu mi-ar părea rău să-ţi plătesc şi o sută de galbeni pentru el.

Dar preotul nu se învoia, căci se deprinsese atât de mult cu flăcăul harnic şi ascultător, încât nu-şi închipuia cum s-ar putea descurca fără el. Nu doar boierul Mahaleanu, dar şi cei mai înstăriţi oameni din orăşel îl jinduiau pe Sfânt. Fiecare dintre ei visa să aibă un argat harnic, priceput şi cinstit, care să le înmulţească averea. Unii chiar erau gata să-şi mărite fetele cu el, numai să capete un astfel de ginere. Şi ce credeţi? Fetele din familiile avute se împopoţonau şi se chiteau cum nu se poate mai frumos, în zilele de duminică, când se duceau la biserică. Dar flăcăul nici nu le observa. Sărmanele codane, crăpa fierea în ele de necaz, căci Sfântul era chipeş şi voinic ca un fecior de crai. Nu înţelegeau de ce un voinic ca el nu se interesează de fete, ci zile, săptămâni, luni în şir se ţine numai de lucru… iar nopţile, în loc să strângă fetele prin unghere, furându-le săruturi fierbinţi, el îşi foloseşte buzele şi inima doar pentru rugăciune.

Preotul, însă, se gândea cu groază la ziua când se vor împlini cei 15 ani şi preoteasa lui va trebui să dea socoteală în faţa Sfântului. Se simţea vinovat că a fost şi el părtaş la această înţelegere.

– Nu-ţi face griji, părinte, las’ pe mine, n-o să te vâr în încurcătură, îl liniştea preoteasa. Doar mă cunoşti, dacă am zis laie, atunci e laie, iar dacă am zis bălaie, atunci bălaie să fie!

Trecuseră deja paisprezece ani şi jumătate din ziua când Sfântul se angajase să slujească în gospodăria preotului. Şi oricât de grea şi umilitoare era munca, el niciodată n-a zis „nu”. Îndeplinea tot ce i se poruncea cu dragoste şi cu răbdare, făcea chiar întotdeauna mai mult decât i se cerea. Aşa au trecut zile, săptămâni, luni şi ani. Dar, de la un timp, preoteasa gândea că e prea riscant să-l lase chiar până în ultima zi şi prinse a căuta cu înfrigurare un moment potrivit pentru a scăpa de el.

Într-una din zile, o astfel de ocazie se iscă. O capră mai obraznică sări gardul ocolului şi, vrând să se caţăre pe o şură să ajungă nişte mlădiţe mai tinere şi mai mustoase dintr-un copac, căzu în groapa cu lături, de unde prinse a behăi jalnic. Preotesei atât i-a trebuit. În mintea ei maliţioasă apăru imediat un plan odios. Ea, ca din gură de şarpe, îl strigă pe Sfânt şi-i porunci să sară în groapă şi să scoată capra. Argatul, fără a zice „mârc”, se aruncă în groapa cu lături, îmbrăcat cum era, în unicele haine pe care le avea, căci bietul animal era pe cale să se înece. Apucă capra de coarne, ţinând-o din răsputeri să nu se ducă la fund, apoi strigă către cei de pe mal să-i arunce o funie mai trainică. Legă cu ea capra, iar bucătarul şi preotul o traseră afară din groapă. Apoi îi aruncară aceeaşi funie şi argatului, să poată ieşi şi el.

Sfântul, de pe care curgeau lăturile şiroaie, fugi ruşinat să se spele după şură. Îşi clăti şi hainele, care miroseau foarte urât, şi le întinse pe gard la uscat. Nu reuşi el să isprăvească trebuşoara aceasta, că iarăşi se auzi glasul piţigăiat al preotesei:

– Sfântule, ia vino mai repede încoace!

Acesta vru imediat să se repadă la chemarea stăpânei, dar îşi dădu seama că-i cu pielea goală. Nu avea decât un singur rând de haine! Se dosi după polobocul cu apă şi strigă de acolo:

– Iată vin, matuşcă, dar trimite-mi ceva să mă îmbrac, căci mi-am murdărit hainele salvând capra.

– Nu mă interesează, zbieră furioasă preoteasa. N-am convenit să-ţi dau câte două rânduri de haine! Descurcă-te cum ştii, dar dacă nu te porneşti chiar acum la domnul Mahaleanu să-i duci această scrisoare urgentă, desfacem înţelegerea şi nu mai vezi tu sfinţenie precum nu-ţi vezi ceafa! Poţi chiar de pe acum să-ţi iei tălpăşiţa!

Sărmanul Sfânt! Ruşinea era una din slăbiciunile peste care nu putea trece atât de uşor. Să muncească din greu, până la istovire, putea, dar să iasă cu pielea goală în faţa oamenilor – of, Doamne! Pe de altă parte, înţelegea că dacă n-o să-i facă pe plac preotesei, îşi poate lua rămas bun de la secretul sfinţeniei, şi atunci degeaba a pierdut 15 ani din viaţa sa!

– Fie ce-o fi, îşi zise el în gândul lui şi, închizând strâns ochii, ieşi încetişor de după butoi.

Între timp, la hărmălaia creată se adunase mahalaua întreagă. Văzându-l pe argat în pielea goală, femeile prinseră a chicoti şi a-şi da ghionturi, iar copiii au început a-l zădărî:

Piele goală

Bagă-n oală,

Ce rămâne

Dă la câine!

Sărmanului îi venea să intre în pământ, nu alta! Dar gândul la sfinţenie îi dădea puteri să reziste în faţa răutăţii omeneşti. Stând aşa cu ochii închişi, se ruga la Dumnezeu să-l scape de această umilinţă. Şi Domnul, probabil, auzindu-i ruga, îi trimise un bătrânel care, apropiindu-se de el, îi zise:

– Băiete, ia şi îmbracă sumanul meu, că nu-i frumos să stai aşa în faţa oamenilor, în ce te-a făcut maică-ta.

Sfântul îmbrăcă pripit sumanul moşului, acoperindu-şi goliciunea. Iar preoteasa, mânioasă foc, se aruncă ca o pajură asupra moşneagului şi, îmbrâncindu-l, îl scoase din ogradă. Totuşi, fiindu-i ruşine de lume, nu îndrăzni să-i zică argatului să-şi scoată sumanul şi să-l dea înapoi moşneagului, căci se temea că oamenii ar fi putut s-o creadă din cale afară de veninoasă. Dă, oricum, soţie de preot era!

După această întâmplare au mai trecut vreo câteva săptămâni. Până la sorocul prevăzut în zapis mai rămâneau doar câteva zile. Preoteasa umbla cu o falcă în cer şi una-n pământ, născocindu-i argatului câte şi mai câte porunci, una mai umilitoare şi mai deocheată decât alta, dar Sfântul le îndeplinea pe toate fără a cârti.

Iată că veni şi ziua când se sfârşea sorocul contractului. Dis-de-dimineaţă, argatul se spălă, se griji şi se înfăţişă preotesei.

– Miloasă matuşcă, îi zise, azi a venit timpul să-mi primesc şi eu răsplata. Te-am slujit 15 ani încheiaţi, după cum ne-am şi înţeles, îndeplinindu-ţi toate poruncile, fără a spune măcar o dată „nu vreau” sau „nu pot”. Acum e rândul dumitale să te ţii de cuvânt şi să-mi dezvălui taina sfinţeniei.

– Cu mare plăcere, tinere, răspunse mieros scorpia de femeie. Secretul ţi-l spun, dar înţelegerea noastră, că nu trebuie să zici „nu” orice ţi-aş cere să faci, rămâne în vigoare şi în continuare. Cu alte cuvinte, va trebui să îndeplineşti pentru ultima dată tot ce-ţi voi porunci, dacă vrei să devii sfânt. Ai înţeles?

– Cum să nu! răspunse argatul fără să se mai gândească.

– Minunat! zise preoteasa cu un zâmbet diabolic pe buze. Vezi acest plop înalt din mijlocul curţii? Secretul sfinţeniei se află în vârful lui! Urcă-te pe el şi îţi voi spune ce ai de făcut.

Trebuie să vă spun că în curtea preotului creştea un plop falnic, de vreo 40 de metri înălţime. Vă mai spun că în acea zi, dis-de-dimineaţă, la poarta preotului se adunase o mulţime de curioşi. Or lumea din mahala ştia de înţelegerea dintre preoteasă şi Sfânt, şi dorea să vadă cum va ieşi din încurcătură scorpia de femeie.

Argatul se apropie de plop şi, cu o dibăcie uimitoare, prinse a se căţăra pe el. În scurt timp ajunse în vârf şi îi strigă de acolo preotesei:

– Ce trebuie să fac mai departe?

– Te ţii bine? îl întrebă şiret preoteasa.

– Destul de bine! răspunse naiv Sfântul.

– Acum descleaştă mâna stânga şi ridică-o în sus.

– Am înţeles! îi strigă argatul din vârful plopului, apoi aşa şi făcu. Ce se mai cere de la mine acum?

– Ridică şi mâna dreaptă în sus!

La auzul acestor cuvinte, mulţimea scoase strigăte de spaimă. Oamenii înţelegeau că argatul îndată va cădea jos şi se va strivi de pietrele de sub copac.

Şi ce credeţi? Sfântul, fără a ezita, desprinse şi cealaltă mână de pe creanga de care se ţinea şi o ridică în sus. Oamenii, privindu-l cu ochi holbaţi, văzură cum corpul tânărului, înclinându-se încet pe spate, în loc să cadă în jos, se întinse parcă pe un pat nevăzut şi, desprinzându-se de coroana copacului, porni să plutească lin prin aer. Se înălţa tot mai sus şi mai sus, iar mulţimea îl urmărea mirată, cu mâna streaşină la ochi. Aşa plutea Sfântul, lin şi maiestuos, înălţându-se spre tăriile cerului, până dispăru peste o vreme în zare.

Comentarii

Iulian Gramațki

Iulian Gramațki

Doctorand în economie la Goethe Universität Frankfurt; licențiat în Administrare de Business și Științe Politice la Saint Louis University Madrid; membru al Clubului Moldovenesc de Jocuri Intelectuale și al Platformei Civice „Acțiunea 2012”. Cunoști...

Ultimele articole